NEVER SAY NEVER !

De cand ma stiu, am sustinut sus si tare ca niciodata nu mi-a placut marea, ca niciodata nu imi va placea; ca nu imi spune nimic deosebit – ba mai mult de atat, ca am momente in care o urasc de-a dreptul.

Perseverenta cum sunt, am continuat insa ani la rand sa merg la mare macar o data pe sezon pentru a-mi intari aceasta convingere si a demonstra, atat mie cat si celorlalti, ca noi doua avem o relatie foarte clara si fara de surprize – ne uram cu pasiune.
Probabil satula de scancetele mele de copilas imatur si peste masura de alintat, la un moment dat a cedat nervos si, pentru ca nu a reusit sa ma plimbe niciodata prin adancurile ei – neintrand in mare decat la mal si atent supravegheata de insotitori avizati –, la un moment dat mi-a platit cu o moneda pe masura ranchiunii mele: in ultimii ani m-a imbratisat de fiecare data cu o frumoasa si fierbinte atentie, in urma careia ramaneam pentru cel putin doua saptamani la rand cu zeci de bubite, dureri de cap si altele asemenea – alergie la soare (atentie! numai la soarele de la mare).

Anul acesta m-am hotarat sa lamuresc o data pentru totdeauna problemele pe care le avem de impartit.
Momentul a fost cu atat mai prielnic cu cat am reusit sa imi pun in ordine cea mai mare parte a gandurilor, sperantelor, obiectivelor si prioritatilor pentru anii ce vor urma. Nu radeti dar atata vreme cat nu stii ce anume iti doresti de la tine, de la cei din jurul tau si de la viata, nu iti cunosti limitele si nu iti definesti clar asteptarile, atunci este aproape imposibil sa obtii ceea ce vrei!
Ba, culmea, te mai si plangi ca esti nefericit si nedreptatit de viata! Pai, te rog sa ma scuzi cititorule dar cred ca in primul rand ar trebui sa te lamuresti tu ce naiba vrei si abia apoi sa incepi sa te jelesti ce nedreapta este soarta ta!

Si, cum ziceam, m-am hotarat sa merg la mare. Dar nu oricum ci in extrasezon.
Exact, la cate probleme aveam de discutat si cate socoteli de facut, aveam nevoie de liniste si spatiu ca sa ne putem desfasura in voie.

Desi in dimineata plecarii din Bucuresti ceata si amenintarea ploii cam ridicau semne de intrebare asupra libertatii noastre de desfasurare in weekend-ul ce tocmai incepea, totul a fost …deosebit. Acesta este cuvantul care a definit si caracterizat intregul weekend petrecut pe litoralul nostru atat de blamat si huiduit – in primul rand de mine

Am avut fericita ocazie sa ma cazez la un frumos hotel din Eforie Nord, de la a carui terasa am putut admira in voie marea, in toata splendoarea si agitatia ei necontenita.








Am servit pranzul la un restaurant de pe plaja, unul din cele trei deschise in aceasta perioada a anului. O priveliste...deosebita :)

Si, apoi, am plecat spre mare.
Ajungand langa ea, in primele secunde nu am stiut ce sa fac. Plaja aproape pustie imi taia si ultima pornire mai curajoasa, mai bataioasa. Facand, usor si stangaci, un pas si inca unul, m-am apropiat de ea pana cand mirosul sarat si aerul rece m-au imbratisat fara nici un fel de retinere, fara nici un fel de ranchiuna pentru anii in care am strigat sus si tare ca nu o pot suferi, ba chiar ca o urasc de-a dreptul.

Am simtit cum sufletul mi se face mic...mic… m-am aplecat si am vrut sa dau mana cu ea…si atunci, dintr-o data, un val pus pe sotii s-a aruncat spre mine si m-a inconjurat, tragandu-ma spre el.

Eu, care altadata as fi bombanit filozofic si i-as fi adresat repede cateva laude solemne, m-am trezit razand cu pofta, din suflet si am zbughit-o spre mal.
Am stiut in acel moment ca m-a iertat pentru toate nedreptatile mele de peste ani. Ca ea a fost mereu acolo gata sa ma primeasca, gata sa ma asculte, gata sa ma salveze…de mine…
Am simtit cum ochii mi se umezesc…ca sa nu ma fac complet de ras, sustin sus si tare ca de vina erau vantul, aerul rece, agitatia mea si nimic altceva :)

Mi-am luat aparatul si am inceput sa fac poze. Pentru ca vreau sa pastrez cu mine acea clipa de libertate absoluta, de regasire…a ei...si a mea…
Pentru ca in vuietul acela de valuri de octombrie, am gustat o farama de viata adevarata, fara prejudecati, fara limite, fara planuri, fara nimic…doar eu si cu ea…

Am inchis ochii si i-am ascultat sfaturile. Am cazut de acord ca pe viitor sa nu mai lasam pe nimeni si nimic sa stea intre noi doua. Si sa ne revedem cu drag atunci cand lumea toata are alte prioritati si alte treburi aparent mult mai importante. Sa nu mai lasam pe nimeni sa ne spuna ce sa facem, cand sa facem, cum sa facem.
Relatiile adevarate sunt cele simple, fara scenarii, fara regie. Traiesti ceea ce simti, simti ceea ce traiesti – direct, complet, pur si simplu.

Am deschis ochii si am inceput sa merg de-a lungul malului ei. Noua mea prietena m-a insotit tot timpul cat am ramas acolo. Iar cand gandurile incercau sa ma arunce iar in intuneric, ea avea grija sa apara in calea mea, printr-un purtator de cuvant ud si agitat, si sa ma readuca la …viata…

Ce existenta de nisip traim, plina de pietricele si scoici ascutite, peste care marea trece si ia odata cu ea anii ce ne implinesc viata…

Aveam impresia ca ma aflam acolo pentru intaiasi data. Ca un copil in clasa I, care atunci merge pentru prima data la scoala. Peste tot pe unde ma uitam, totul era nou, diferit, DEOSEBIT – strain dar, totusi, familiar. Parca atunci ma trezeam dintr-o coma profunda si ceea ce vedeam parca era si nu era parte din viata mea.

Un pescarus s-a oprit pe digul din zare. Nu am rezistat si i-am facut o poza. Si in acel moment, am simtit cum as fi vrut ca sufletul meu sa fie acolo, langa el…privind in departare, spre noi si noi intalniri…spre noi si noi bucurii…spre necunoscutul misterior si fascinant al vietii noastre…

Dintr-o data si-a luat zborul ducand cu el o particica din mine, din sufletul meu de acum, usurat de raceala si tristetea zilelor de odinioara…l-am lasat sa se rupa din mine si l-am daruit lui, spre a-l darui marii, in largul ei…

M-am aplecat si am cules de pe jos cateva scoici. Le-am spalat in apa rece a marii si le-am strans usor in mana. Am dat la schimb un fir de suflet pentru o farama din mare. Acum pactul noastru este definitiv... secret si definitiv...
M-am intors si m-am uitat cu greu prin razele de soare care asistau in acest timp la tacuta noastra intalnire. Cineva de langa mine imi zambea, am vazut o mana intinsa si ca prin vis am auzit ca trebuie sa mai mergem si acasa

Inainte de a-mi fi luat la revedere de la mare, am mai zabovit putin la un popas, tot pe malul marii, unde am mancat peste si am mai facut niste poze.
Intre timp, cerul se umplea de nori asa ca ne-am indreptat, incet, spre casa. Pe masura ce ne indepartam de mare, locul mirosului sarat era luat de mirosul frunzelor uscate, arse, de toamna care se instaleaza incet dar singur peste tot si toate. Nu ploua dar norii incarcau atmosfera oricum mult prea plina pentru un suflet mult prea gol pentru mult, mult prea mult timp…Pentru un sfarsit de week-end perfect, pe drumul spre casa ritmurile intense si vii ale viorii lui Edwin Marton ne-au tinut companie, undeva la o viteza de aprox. 160 km/ora…adica, tot ceea ce contestam cu vehementa pana cu vreo trei luni in urma…

Zambind, ma simteam, in sfarsit, libera, linistita…acasa...desi, practic, la vreo 200 km de casa…
Din umbra, doua luminite albastre ma asigurau ca totul nu fusese doar un vis frumos, ca totul era cat se poate de real…daca vrei, daca ai curaj, daca alegi sa traiesti…asa cum trebuie, asa cum meriti, asa cum vrei ...

La final de poveste, nu pot decat sa-i multumesc cuiva care acolo, sus, ma iubeste si altcuiva de aici, mai din preajma, pentru acest sfarsit de saptamana deosebit, pentru toata rabdarea si bunatatea cu care m-a asteptat de fiecare data sa ma rup de mal, de valuri si de nisip – doar pentru a merge mai departe - si, pentru ca vorbele sunt de prisos in acest context, nu pot sa afirm decat “Never say never!”.

La brat cu toamna...

M-am nascut pe 6 septembrie 1978…intr-o zi ploioasa si melancolica precum cea de astazi – 16 octombrie 2009.
De cate ori trebuie sa vorbesc despre mine, cam des in ultimul timp cand tot merg pe la interviuri, nu pot sa nu ma gandesc la toamna.

Mai intai pentru ca avem aceleasi apucaturi - de a fi noi insine, cu riscul de a fi hulite si haituite. Daca ea se manifesta prin ploaie, eu ma exteriorizez prin vorbe. Ea te biciuie cu picaturi mari si violente, demonstrandu-ti ca oricate umbrele ai avea nu te poti feri de puterea ei necrutatoare, eu te lovesc cu fraze si citate pana cand renunti la a-mi demonstra ca lumea este numai asa cum o vezi tu, ca mai exista si altii in afara de tine – buricul pamantului; si ca mai exista sperante pentru un viitor decent si moral. Ea te oboseste si te agaseaza cu picaturi marunte si dese, care iti patrund pana la piele si te scot din minti, eu te toc marunt cu teorii despre valori, credinte si idealuri in viata, pana cand iti patrund prin pori si ajung in sufletul tau amortit de...ploaie.

Apoi, pentru ca la mine viata se numara prin cate toamne am traversat pana acum. Nu stiu cum se face dar cele mai importante momente ale vietii mele si-au facut aparitia toamna.
Tot timpul m-am trezit fara serviciu fix toamna, cand a trebuit sa decid asupra drumului pe care urma sa pasesc in continuare. Toamna mi-a servit, in acest context, drept confident si sprijin de nadejde, drept leac salvator de la o moarte iminenta a sufletului si a sperantei. Cu cat ploua mai tare, cu atat simt cum gandurile mele se purifica, devin mai clare si mai puternice. Si cu cat mirosul de frunze uscate si ude imi umple narile, cu atat simt ca se apropie momentul pentru un nou inceput, un nou pas pe drumul care mi se deschide si mai larg, si mai clar, in fata mea.

Nu pot sa vorbesc despre mine si despre toamna fara sa amintesc si despre povestile de iubire din viata mea. Persoanele care mi-au marcat viata, intr-un fel sau altul, au intrat in viata mea tot toamna. Poate pentru ca in acest anotimp am extrem de costisitorul obicei de a-mi deschide sufletul in fata tuturor, asa cum ploaia nu face distinctii atunci cand isi face aparitia pe scena vietii noastre. Ziceam costisitor pentru ca in aceste relatii am cheltuit toata averea stransa pe parcursul intregului an anterior: sperante, incredere, generozitate, buna-credinta, pasiune si muulta dragoste curata si sincera. Dar nu regret nimic pentru ca intotdeauna, mai devreme sau mai tarziu, tot intr-o toamna, am castigat muuult mai mult decat tot ceea ce am risipit copilareste pana la ea, in bratele dragostei precedente.

Si, nu in ultimul rand, cand trebuie sa vorbesc despre mine imi zboara gandul la toamna, pentru ca ea este pentru mine ceea ce primavara este pentru toti ceilalti – renasterea, viata, viitorul. Toate socotelile si planurile mele, toate analizele si retrospectivele isi fac loc in mintea mea acum, toamna; nici la sfarsit de an calendaristic, nici primavara, nici in alt context sau cu alta ocazie. Acum pentru ca numai acum ma pot baza pe loialul si credinciosul meu confident. Acum pentru ca acum renasc din ploaie si prin ploaie, in imbratisarea sincera a frunzelor care plutesc in aer. Acum pentru ca acum este momentul meu, al meu si al toamnei mele dragi!

O zi obisnuita de luni...oare?!

A doua parte

Ora 9.00
Si uite ca am reusit sa ajung si la serviciu, chiar pe propriile picioare si nu pe targa.

Ca orice colectiv care se respecta - pe sine, firma in care activeaza si seful direct care ii coordoneaza -, si colectivul despre care vorbim acum isi tine prima intalnire de lucru in bucatarie, evident la cafea.

Blondele grupului incep sa isi laude una alteia ultimele achizitii din Mall, trec apoi la ce au facut sau nu au facut sotii/prietenii lor aseara si finalizeaza cu nenumarate laude la adresa dragelor lor prietene care au facut nota discordanta in ultimul timp, dand Mall-ul pe teatru, tigarile pe fructe si barfa pe lectura.
De brunete, ce sa zic – oricum, sunt pe cale de disparitie. Daca dintr-un ghinion al sortii pica intr-un astfel de colectiv, atunci cu siguranta ca isi vor aduce cafeaua de acasa – pentru a evita un eventual conflict armat in bucatarie-, sau, daca au cateva suvite roscate, vor intra in bucatarie doar atat cat sa isi spele canile pentru a-si face o cafea instant.
Cu privire la satene, nu ar fi prea mult de spus. Nehotarate si usor influentabile, stau undeva pe margine, gata sa schimbe oricand tabara, dupa cum puterea vantului din pupa va indrepta barca puterii reale din firma spre insula blondelor sau a brunetelor.

Ora 10.00
Dupa ce cafelele sunt gata si in mare parte baute, fiecare se indreapta spre biroul lui, alaturandu-se fraierilor care au inceput treaba imediat ce au ajuns in firma.
Exact, pentru ca intr-o firma tipica pentru mediul romanesc de lucru – DIN MARE NEFERICIRE – oamenii care alcatuiesc colectivul se impart in doua mari categorii: miserupisti si sinucigasi. Sa-i luam pe rand.

Miserupistii sunt aceia care orice s-ar intampla sunt in permanenta relaxati, zambitori iar in sinceritatea lor deplina afiseaza mereu o figura tampa dar senina. Nu pricep deloc ce inseamna dedicare, pasiune, loialitate, respect, conduita morala sau coloana vertebrala. Sunt cei care daca au intrat intr-o firma, acolo vor muri. Nu din cine stie ce considerente de inalta tinuta morala si/sau intelectuala ci pentru faptul ca, in putinele momente in care cred ca ar putea face ceva cu viata lor - de ciuda ca altii au reusit mai multe decat ei, - pur si simplu nu gasesc pe altcineva care sa-i angajeze - caci fiecare si-i are pe ai lui, mai multi sau mai putini :)

Sinucigasii sunt cei carora le suna telefonul pe la ora 22.00 sau pe la 6.30, in conditiile in care programul incepe la 9.00 si se termina la 18.00 (cel legal, oficial si valabil pentru ei nu si pentru miserupisti), iar ei chiar raspund la telefon, ba chiar se straduiesc sa rezolve problema respectiva. Tot ei sunt aceia care sunt atat de nebuni si idealisti incat pun suflet in ceea ce fac si cauta sa atinga profesionalismul, calitatea si performanta in ceea ce li da spre indeplinire. Ca si cand toate acestea nu ar fi fost de ajuns, ghiciti cui se cere sa ramana peste program – de cele mai multe ori fara plata corespunzatoare -, sa vina si in weekend – acolo, macar cateva ore sambata dimineata – si sa dea explicatii atunci cand apar probleme personale de rezolvat in afara orelor de program ?! Si, ca sa inchei, ghiciti cine este de vina atunci cand ceva merge rau in compania respectiva, de muuulte ori gratie contributiei binevoitoare a unei aparitii blonde, care nu poate fi nominalizata sau atinsa nici macar cu o umbra de indoaiala, garantii ale valorii ei incontestabile fiind profesionalismul si implicarea de care a dat dovada in timp (dap, stiti voi la ce ma refer…).

Ora 11.00
Si, uite asa, ziua trece usor pentru toata lumea. Pentru cei care muncesc de cand au intrat pe usa iar pe la pranz se chinuie sa isi ia pauza de masa dar nu prea reusesc datorita zecilor de sarcini cu care au fost onorati de-a lungul timpului, chipurile tocmai datorita competentei lor.

La fel de repede trece ziua si pentru cei care la maximum 90 de minute trebuie sa iasa la o scurta pauza de tigara si gura de cafea, peste care nu pot trece sub nici o forma.
Apoi, intre doua e-mail-uri in interes de serviciu se impune o scurta discutie de vreo 30 minute pe yahoo messenger, ca de, altfel nu este respectata ordinea lumii in care traim.
Ulterior, asisti la un alt spectacol, cel in care capul de afis il tin telefoanele. Vezi cum extremede preocupati colegii miserupisti isi cauta telefoanele pe ale caror ecrane zac vreo 10 apeluri ratate/buc. Ii vezi cum suna la primul "fraier" care i-a contactat in urma cu vreo ora, cum i se explica acestuia ca nu i s-a putut raspunde pentru ca Inaltimea sa a fost in sedinta si i se aduce la cunostinta faptul ca se va face tot posibilul pentru a i se rezolva problema cat mai repede, dar nu i se poate garanta nimic in acest sens. Apoi telefonul este inchis iar convorbirea respectiva este si mai repede stearsa din minte– avand in vedere ca este primul apel pentru acea problema, inseamna ca problema nu e chiar asa uregnta. Cu privire la restul apelurilor, sa fie sanatosi, daca problemele erau cu adevarat grave, urmau a reveni pe parcursul zilei cu alte telefoane.

Ora 12.00
Deja miserupistii pun telefoanele deoparte si considera ca trebuie sa ia o pauza. In compania fumului de tigare, mai povestesc despre aventurile din trafic “Fata, sa vezi ce i-am facut tampitului aluia in intersectie, sa nu-ti vina sa crezi!...” sau despre cele din dormitor, si aici se cam termina subiectele de dezbatut pentru ziua respectiva. Pentru sfarsitul zilei se pastreaza de obicei ce e mai bun – un atac asa-zis subtil la adresa brunetelor din spatele calculatoarelor, care sa incapataneaza sa nu se alature cardului de gaste bete din preajma.

Ora 14.00
Dupa pauza de masa, toata lumea merge si isi mai face o cafea. Miserupistii cafea la ibric sau la filtru iar sinucigasii cafea instant sau de la aparatul din holul firmei.


Ora 14.00 – 18.00
Miserupistii: Yahoo Messenger, telefoane personale (“Auzi fata, ce mai faci, ca tare ma mai plictisesc azi!”), reviste, cafea + tigari, doua-trei telefoane in interes de serviciu, detalii despre filmul de aseara, cafea, tigari, yahoo mail, manichiura, un tabel prezentat sefului (“Noi muncim sefu’, nu ca altii !”), cafea, putina muzica, improspatare machiaj – femei, unul-doua jocuri on-line – barbati, tigari si acasa.


Ora 14.00 – 20.00/20.30
Sinucigasii: analize, rapoarte, telefoane (macar 2 in asteptare in timpul conversatiei), e-mail, sedinta, oferta, intalnire cu clientul nr 1, tabel, oferta, o gura de cafea, e-mail-uri, alte e-mail-uri, analize, sedinta, telefon personal (“Nu ma mai asteptati, nu stiu cand ajung azi acasa.”), intalnire client nr 2, pauza de masa in timp ce citesc un raport si vorbesc si cu un coleg din teritoriu, cafea, cafea, muuulta cafea, inca un raport care trebuie a doua zi dimineata, musai la ora 9.00 si …acasa
……………………

Daca ma intrebati despre barbati, acestia apreciaza prea mult viata ingrozitor de scurta si de grea pentru a risca sa o complice si mai mult nimerind in vreo discutie aprinsa din bucatarie. Asa ca ei de obicei servesc cafeaua pe drum, in pauza de masa – tinuta oriunde altundeva decat in bucatarie - , ori la o binemeritata tigara in fata firmei sau pe balcon, atunci cand femeile nu sunt in preajma.

Cu privire la modul in care isi petrec ziua de lucru la serviciu, lucrurile sunt extreme de simple pentru barbati.
Miserupistii sunt cei care lucreaza si in zilele noastre dupa principiul “Timpul trece, banul merge!”. Sa te fereasca Sfantul sa le ceri sa fie atenti la detalii in ceva ce le-ai dat de facut – toate injuraturile din lume si Dumnezeii tuturor religiilor nu-i pot mobiliza sa dea calitate in ceea ce trebuie sa faca. Raspunsul e urmatorul: “ Pai lasa ca se intelege ideea de baza!” sau “Nu exista perfectiune, asa ca e bine si asa cum a iesit!”. Nu prea se amesteca in discutiile femeilor, de oricare tabara ar fie ele – cu blondele nu prea au curaj pentru ca sunt facuti praf in cateva secunde si orgoliul masculin nu ar putea accepta asa ceva; cu brunetele sigur se vor trezi prinsi in ceva discutii obositoare si poate isi iau de lucru si ceva in plus fata de ceea ce cu greu fac acum. Asa ca, pentru a completa numarul de ore de lucru, restul de vreo 5 ore libere din zi, dupa ce le scazi pe cele efectiv lucrate si pauza de masa, stau pe internet si se antreneaza in diverse jocuri, discutii, forumuri etc.
Sinucigasii sunt mai mult pe teren – reminescente ale spiritului primitiv de vanator, de luptator. Cauta, descopera, trag la firma clienti si, implicit, bani. Acestia reprezinta marea parte a sinucigasilor. Mai sunt si cativa pe la birouri pentru ca altfel nu se poate. Probabil ca firmele ar disparea cu totul in lipsa lor, ca urmare a unor lupte civile intre taberele femeilor ramase “in coliba” firmei la care lucreaza.

...............................

Si, ca sa nu se supere nimeni, trebuie sa fac in final doua precizari.
Asa cum probabil v-ati prins, am asociat culorile parului cu trei comportamente des intalnite in diferite echipe reale. Nu am nimic impotriva blondelor, nu fac propaganda brunetelor si nu am nimic de impartit cu satenele.
De asemenea, ideea acestei povestiri nu imi apartine in exclusivitate. Un fost coleg de serviciu m-a sunat intr-o zi si, cand a auzit ca m-a pocnit boala scrisului, m-a rugat sa scriu ceva si despre aceste echipe de vis din companiile prezente in tabloul actual al Romaniei pitoresti, cu mentiunea expresa a clasificarii membrilor lor componenti in miserupisti si sinucigasi. Bogdan, sper ca ti-a placut micul meu eseu :))

"Trei pe doua biciclete" - Jerome K. Jerome

Fragment



“- Instalatia asta-i in regula?, intreba el.

- Tandemul, am raspuns, e bine mersi.

El:

- Nu i-ai facut revizia?

Eu:

- Nu, si nici altcineva n-o sa-i faca vreo revizie. Se afla in stare buna de functionare si asa o sa ramana pan-om porni.

Am mai vazut eu “revizii” dintr-astea. Era un tip la Folkestone; ma intalneam deseori cu el. Mi-a propus intr-o seara sa facem a doua zi o plimbare mai lunga cu bicicleta si eu am fost de acord. M-am sculat devreme, contrar obiceiului meu; am facut un efort si am fost incantat de mine. El a intarziat jumatate de ora; il asteptam in gradina. Era o zi minunata.

Zice:

- Frumoasa bicicleta. Cum merge?

- Eh, ca mai toate, am raspuns eu, destul de usor dimineata, ceva mai teapan dupa-amiaza.

A apucat-o de roata din fata si de ghidon si a inceput s-o zgaltaie zdravan.

Eu zic:

- Nu-i mai face asa, ca-i cauzezi.

Nu-ntelegeam de ce s-o zgaltaie, biata bicicleta nu-i facuse niciun rau. Si-apoi, daca-i trebuie o zgaltaiala, eu eram cel in drept s-o zgaltai. Simteam ce-as fi simtit daca s-ar fi apucat sa-mi bata cainele.

Zice:

- Roata asta din fata joaca.

Zic:

- Ba nu joaca deloc daca n-o joci dumneata.

Roata nu juca, fie vorba-ntre noi, poate doar o mica bataie imperceptibila.

Zice:

- E periculos; ai o surubelnita?

Ar fi trebuit sa fiu ferm, dar ma gandeam ca poate intr-adevar se pricepe la treburi de-astea. M-am dus in magazia cu scule sa vad ce pot gasi. Cand m-am intors, el sedea pe jos, cu roata din fata intre picioare. Se juca cu ea, invartind-o; restul bicicletei zacea pe pietris langa el.

Zice:

- S-a intamplat ceva cu roata asta din fata a dumitale.

- Asa mi se pare si mie, raspund eu.

Dar nu era omul care sa inteleaga o vorba de duh.

Zice:

- Mi se pare ca are ceva la rulmenti.

Zic:

- Nu-ti mai face griji din cauza asta, o sa te obosesti. Hai s-o montam la loc si pornim.

Zice:

- Acum ca tot e iesita, am putea sa ne uitam ce are.

Vorbea de parca roata cazuse din intamplare.

Pana s-apuc sa-l opresc, a si desurubat ceva undeva si…dura! pe poteca au inceput sa se rostogoleasca vreo cincisprezece-douazezi de bilute.

- Prinde-le!, tipa el. Prinde-le! Nu trebuie sa pierdem niciuna!

Era foarte alarmat de soarta lor.

Scotocii in patru labe primprejur vreo jumatate de ora si-am gasit saisprezeze bilute. Zicea ca spera ca le-am gasit pe toate, ca de nu, bicicleta o sa se resimta in mod considerabil. Zicea ca de nimic nu trebuie sa ai mai multa grija atunci cand demontezi o bicicleta decat sa fii atent sa nu pierzi vreo biluta. Mi-a explicat ca e bine sa le numeri cand le scoti si sa fii atent sa le pui inapoi in exact acelasi numar, fiecare la locul ei. I-am promis ca, daca vreodata o sa demontez o bicicleta, o sa-mi aduc aminte de sfatul lui.

Pentru mai multa siguranta, am bagat bilutele in palarie si am pus palaria pe scara de la intrare. Recunosc, n-am facut un lucru inteligent. Ba, chiar am facut o prostie. De obicei nu sunt zevzec; cred ca ipochimenul a avut o influenta nefasta asupra mea.

Mi-a spus apoi ca, daca tot s-a apucat de treaba, o sa se uite ce-i cu lantul si, cat ai zice peste, a inceput sa demonteze angrenajul. Am incercat sa-l conving sa nu faca una ca asta. I-am povestit ca un amic de-al meu, cu experienta, mi-a spus odata foarte serios: “Daca patesti ceva cu angrenajul, vinde bicicleta si cumpara una noua; revine mai ieftin.”

Zice:

- Numai cine nu se pricepe la mecanica vorbeste asa. Nimic nu-i mai usor decat sa demontezi un angrenaj.

Trebuie sa marturisesc ca avea dreptate. In mai putin de cinci minute, angrenajul era demontat si statea desfacut in doua pe poteca, iar el pipaia pe jos dupa suruburi. Spunea ca pentru el a ramas pururea un mister cum dispar suruburile.

Tot mai cautam suruburile, cand a iesit Ethelbertha. A ramas surprinsa cand ne-a vazut; credea ca suntem de mult pe drum.

Zice el:

- Acum nu mai avem mult. Ii dau doar o mana de ajutor sotului dumneavoastra sa faca revizia bicicletei. E buna, dar toate se mai cer verificate din cand in cand.

Ethelbertha spuse:

- Cand doriti sa va spalati dupa ce-ati terminat, va rog sa va duceti la bucatarie pe din dos, daca nu va suparati; fetele tocmai au ispravit de facut curat prin dormitoare.

Consoarta mi-a comunicat ca, daca se vede cu Kate, o sa se duca probabil sa se plimbe cu barca, dar in orice caz la pranz e acasa. As fi dar orice sa ma duc si eu cu ea. Mi se facuse lehamite sa tot stau acolo in picioare si sa ma uit cum imi distruge bicicleta zevzecul ala.

Bunul-simt nu inceta sa-mi sopteasca: “Opreste-l pana nu e prea tarziu! Ai tot dreptul sa-ti ocrotesti avutul de furia unui zanatic. Ia-l de ceafa si zvarle-l pe poarta afara, cu un picior in fund!”

Dar sunt slab de inger cand e vorba sa-i ating pe altii la sentiment si l-am lasat sa dea iama mai departe.

A renuntat sa mai caute restul de suruburi. Spunea ca suruburile au un talent deosebit de a rasari cand nici nu te-astepti si ca acum o sa se ocupe de lant. Il stranse asa de tare, ca nici ca se mai misca; il slabi de doua ori pe cat fusese inainte; apoi spuse ca mai bine sa ne gandim sa montam roata din fata.

Eu tineam furca si el se canonea cu roata. Dupa ce au trecut zece minute, i-am propus sa tina el furca si sa incerc eu cu roata, am schimbat locurile. Dupa primul minut, tranti bicicleta si facu o scurta plimbare in jurul terenului de crochet, cu mainile stranse intre pulpe. In timp ce se plimba, imi lamurea ca lucrul cel mai important este sa eviti sa-ti prinzi degetele intre furca si spitele de la roata. I-am raspuns ca sunt convins din proprie experienta, ca are multa dreptate in ceea ce spune. Se bandaja cu niste carpe si incepuram din nou. In cele din urma, tot am reusit s-o bagam la loc si, in clipa cand era gata fixate, amicul izbucni in ras.

Zic:

- Ce-i asa de ras?

Zice:

- Ce sa fie, sunt un prost!

Era primul lucru spus de el care m-a facut sa-l respect. L-am intrebat ce l-a dus la aceasta descoperire.

Zice:

- Pai, uitaram bilutele!

M-am uitat in jur dupa palarie; zacea rasturnata pe poteca si cainele de vanatoare, favoritul Ethelberthei, inghitea bilutele pe cat prididea sa le hapaie de repede.

- Se sinucide, spuse Ebbson (din ziua aceea nu l-am mai intalnit, slava Domnului; dar asa cred ca-l chema, Ebbson), sunt din otel solid.

Zic:

- Nu-mi fac griji in privinta cainelui. Saptamana asta a mai mancat niste sireturi si un pachet de ace. Natura-i cel mai bun sfetnic; cateii, se pare, au nevoie de asemenea stimulente. Ceea ce ma ingrijoreaza e bicicleta mea.

El era binedispus.

Zice:

- Ei, trebuie sa punem la loc ce mai gasim, si ce-o fi o fi.

Am gasit unsprezece. Am pus sase intr-o parte si cinci in cealalta parte si, dupa o jumatate de ora, roata era din nou la locul ei. Nici nu-i nevoie sa mai spun ca acum juca de-a binelea; si un copil si-ar fi dat seama. Ebbson afirma ca deocamdata e bine si-asa. Se vede ca obosise si el. Cred ca, daca il lasam, in momentul acela ar fi plecat acasa. Dar acum eram eu hotarat sa-l retin si sa-l pun sa termine treaba; imi luasem gandul de la plimbare. De bicicleta nu mai eram mandru; ucisese in mine aceasta mandrie. Singura mea placere acum era sa-l vad zgariindu-se, zdrelindu-se si ciupindu-se. I-am mai indulcit proasta dispozitie cu un pahar de bere si cu niste indreptatite elogii.

I-am spus:

- E de un real folos pentru mine sa ma uit la dumneata cum mesteresti. Nu numai ca ma fascineaza talentul si priceperea dumitale, dar increderea stenica pe care o ai in fortele dumitale, optimismul dumitale inexplicabil ma ung la inima.

Astfel incurajat, se apuca de lucru ca sa puna la loc angrenajul. Propti bicicleta de casa si incepu sa mestereasca dintr-o parte. Apoi o propti de un copac si o mesteri din cealalta parte. Apoi mi-o dadu sa o tin eu, in timp ce el statea culcat pe jos, cu capul intre roti, si mesterea la ea pe dedesubt, de unde picura ulei pe el. Apoi o lua de la mine si se apleca peste ea ca o pereche de desagi pana isi pierdu echilibrul si cazu in cap.

Spuse de trei ori:

- Slava Domnului, in sfarsit, e gata!

Si de doua ori spuse:

- Ba nu e, fir-as sa fiu!

Ce-a spus a treia oara incerc sa uit.

Apoi isi iesi din sarite si incerca s-o brutalizeze. M-am bucurat sa vad ca bicicleta nu se lasa; si urmatoarele miscari au degenerate intr-o adevarata lupta corp la corp intre el si bicicleta. Ba era bicicleta pe poteca si el calare pe ea, ba se inversau rolurile si era el pe poteca si bicicleta calare peste el. Din cand in cand, imbujorat de success, statea cu bicicleta bine prinsa intre picioare. Dintr-odata, printr-o miscare brusca, bicicleta se elibera si, intorcandu-se asupra lui, il pocnea zdravan in cap cu ghidonul.

La unu fara un sfert, murdar si ciufulit, crestat si plin de sange, spuse:

- Cred ca ajunge pentru ziua de azi.

Se ridica si isi sterse broboanele de pe frunte.

Bicicleta, de asemenea, arata de parca i-ar fi fost si ei de ajuns. Care dintre ei fusese mai rau pedepsit ar fi fost greu de spus. L-am condus la bucatarie pe din dos, unde, pe cat era posibil, fara soda si fara alte instrumente necesare, s-a curatat si l-am trimis acasa.”



Distractie placuta la lecturarea intregii carti !

Trei intr-o barca (fara a mai socoti si cainele)”- Jerome K. Jerome

Fragment

"Eram patru: George, William Samuel Harris, eu si Montmorency. Cu pipele aprinse, sedeam cu totii in camera mea si discutam despre starea noastra jalnica - jalnica din punct de vedere medical, bineinteles.

Nu se simtea bine niciunul si asta ne nelinistea la culme. Pe Harris il apucau din cand in cand niste ameteli atat de ciudate, incat abia de-si mai dadea seama ce face. Si George avea ametelil nici el nu prea stia pe ce lume traieste. Cat despre mine, aveam ficatul deranjat. Stiam ca am ficatul deranjat, deoarece numai cu putin inainte citisem o reclama de pilule hepatice unde erau descrise amanuntit diversele simptome dupa care iti poti da seama ca ficatul nu functioneaza cum trebuie. Eu aveam toate acele simtome.

Lucru foarte curios: ori de cate ori imi arunc ochii pe vreo reclama medicala, ajung inevitabil la concluzia ca sufar de boala respectiva, in forma ei cea mai virulenta. De fiecare data, diagnosticul pare sa corespunda intocmai tuturor senzatiilor incercate de mine.

Imi amintesc cum m-am dus intr-o zi la British Museum ca sa ma documentez cu privire la tratamentul unei usoare indispozitii ce ma tot sacaia - cred ca era vorba de boala fanului. Mi s-a adus cartea si am citit tot ce ma interesa; apoi, aproape fara sa-mi dau seama, am inceput sa frunzaresc alene paginile si sa studiez, intr-o doara, bolile, una dupa alta. Nu-mi aduc aminte cu ce anume am inceput - in orice caz, era o boala cumplita, nimicitoare, iar inainte de a fi strabatut macar jumate din lista "simptomelor premonitorii" eram incredintat ca o am intr-o forma foarte grava. Am ramas catva timp inlemnit de groaza: apoi, cu nepasarea pe care ti-o da doar deznadejdea, am mai rasfoit cateva pagini. Am dat de febra tifoida, am citit simptomele, am descoperit ca am febra tifoida, ca o aveam probabil de luni de zile fara sa stiu; m-am intrebat ce s-ar mai putea sa am; a venit randul choreei - am constatat, dupa cum ma asteptam, ca sufar si de choree; si cum cazul meu incepea sa ma intereseze, m-am hotarat sa-l cercetez pana la capat, de asta data pornind alfabetic. Am deschis, asadar, la "acetonemie", descoperind ca ma ofilesc din pricina ei si ca stadiul acut al bolii avea sa se declara in urmatoarele cincisprezece zile. Am rasuflat usurat constatand ca sufar de nefrita cronica doar intr-o forma benigna, astfel ca, in privinta ei, puteam trai inca mult si bine. Aveam holera cu complicatii grave; cat despre angina difterica, o oploseam din leagan. Dupa ce am parcurs cele douazci si sase de litere ale alfabetului, am ajuns la concluzia ca singura boala de care nu sufeream era artrita.

La inceput m-am simtit intrucatva jignit; aveam impresia ca e un fel de desconsiderare. Cum se facea ca nu am artrita? De ce aceasta ofensatoare rezerva ? Dupa catva timp, totusi, invinsera sentimente mai blande. Mi-am spus ca, la urma urmei, am toate celelalte maladii cunoscute in patologia generala si, devenind mai putin egoist, am hotarat sa traiesc si fara artrita. Dupa cat se parea, guta, in forma ei cea mai grava, pusese stapanire pe mine fara ca eu sa prind de veste; iar de zymosis sufeream, bineinteles, din copilarie. Cum dupa zymosis nu mai urmau alte boli, am dedus ca asta e tot.

Am stat si am chibzuit. Mi-am spus ca sunt un caz medical cu totul neobisnuit si ca pentru studentii in medicina as fi o adevarata achizitie. I-as scuti sa mai umble din spital in spital. Eu insumi eram un spital.Ca sa-si poata lua diploma, ar fi fost de ajuns sa ma cerceteze pe toate partile.

M-am intrebat apoi cat mai am de trait. Am incercat sa ma examinez. Mi-am luat pulsul. La inceput n-am izbutit sa-l simt deloc. Pe urma, brusc, paru ca porneste. Mi-am scos ceasul si am numarat bataile. o suta patruzecisi sapte pe minut. Am incercat sa imi pipai inima. Inima - nciaieri. Incetase sa mai bata. Mai tarziu am ajuns totusi sa cred ca trebuie sa fi fost la locul ei si ca a batut tot timpul, dar nu garantez. M-am ciocanit pe toata partea din fata a corpului, de la ceea ce numesc eu talie, pana sus, la cap, apoi am luat-o nitelus inspre dreapta si stanga si putin spre spate, dar n-am auzit si n-am simtit nimic. Am incercat sa-mi vad limba. Am scos-o afara de un cot si, inchizand un ochi, m-am caznit s-o examinez cu celalalt. Nu i-am vazut decat varful, si singurul lucru cu care m-am ales a fost sa-mi intaresc convingerea ca sufar de scarlatina.

In sala de lectura intrase un om sanatos si lipsit de griji; acum iesea o epava."

Distractie placuta citind si restul cartii!

timp liber.de calitate

avand in vedere faptul ca mi-a mai ramas ceva timp liber la dispozitie...

pentru a nu ajunge sclava televizorului si pentru a nu exagera cu postarile pe celelalte bloguri, am gasit solutia salvatoare: un al treilea blog!

nu radeti, promit ca este ultimul..pe anul acesta :)

va astept si pe http://lauram1978.wordpress.com

Din lumea celor care nu cuvanta.Povestiri - Emil Garleanu

Singuraticii

“Pe lacul luciu din gradina cu florile neclintite de nici o adiere, cu crengile nestrabatute de nici un fosnet, pe lacul adormit ca pare o uriasa lespede de cristal ce acopera o alta gradina fermecata, lebada – barbatul ramas singur – trece ca o inchipuire, alb ca zapada, cu aripile ca doua scoici de argint, cu gatul lasat intre ele, subtire, ondulat ca toarta unei amfore. Paserea pluteste lin, si in ea parca poarta, ratacit, sufletul unei fiinti duse de pe lume.
Sus, pe bolta adanca, stelele au palit; in haosul albastru, luceafarul sclipeste tainic, stralucitor, purtand parca in vapaia lui viata tuturor lumilor ceresti, a lumilor vesnic calatoare in necuprinsul firii.
Si cum, jos, lebada sidefeaza fata apei, sus, luceafarul lumineaza intinsul tariei. Numai ei doi sunt palpairile noptei acesteia in care lumea pare adancita intr-un somn de moarte. Amandoi ratacesc singuri, amandoi strajuiesc singuratatea, mistuindu-se in tacere, mandri, deopotriva de reci – desi unul, bulgare de gheata, celalalt, para de foc. Si se cunosc, se vad in fiecare seara, merg unul catre altul, si se-ntalnesc: din inalt, luceafarul isi scoboara raza jos, in adancul apei, unde rasare ca un mugur de aur.
Iar paserea se apropie de scanteia picurata din cer si pluteste usor, imprejurul ei, mai intai in cercuri largi, apoi in rotiri tot mai stranse, tot mai stranse, pan ace se opreste drept deasupra resfrngerei stelei; si-atunci, din mugur de aur, pare ca se desface dintr-o data o floare plutitoare, o floare maiastra de argint. Si astfel stau de se privesc: sus, lebada de aur a cerului, jos, luceafarul de argint al apelor.”


Nedespartite

(fragment)

“Toamna! Padurea fumega. Negurile se lasa pedeluind zarile. Paserile se rotesc in inalt, se desira, iar se strang, si iar se raresc, apoi isi aleg calauzele, le pun in frunte, si-n varf de sageata calatoare. Se ridica stolul sus-sus, pe apa albastra a cerului, si lin, ca impinse ed un dor tainic, vaslesc, se sterg din zarea plaiurilor noastre. Se duc!
Incotro?
In noptile reci de toamna vazduhul parca freamata. O lume ciudata pare ca prinde fiinta supt stele; noiane de frunze desprinse pare ca sunt purtate de vanturi; umbre se strecoara ratacite; tipete rasar si se stang; chemari de calauzire umplu largul cuprinsului. Sunt paserile calatoare. Si cu ele parca iau ceva din sufletul nostru, in ochii lor parca fura soarele, pe aripile lor parca duc primavera.”

Cucosul

(fragment)

“Mijeste de ziua. Departe, in zare, se desluseste, usoara, dunga de lumina a zorilor; intai e ca o dara de zapada, apoi, incetul cu incetul, se preface intr-un intins de apa care-si inalta o margine tot mai sus, prelingandu-se pe cer, ca sorbita de-o putere a vazduhului. Pe urma, oglinda aburita de pana acum pare ca resfrange un foc indepartat, se face lucie, poala cerului prinde fiinta parca si lumina incepe sa se cearna peste pamant, usoara ca un colb de argint. Departe, cine stie unde, se vad dealurile, mai incoace campul, aproape satul, si chiar in fata isi desface stalpii, din umbra, casa de la cealalta margine a ograzii. Aerul se infioara; cucosul rasufla fericit, apoi isi uda pliscul im margaritarul de roua de pe frunza cea mai apropiata. Lumina incremeneste o clipa.”

O perfecta zi perfecta - Martin Page

Editura Humanitas, 129p pag, 14 ron

“O zi ca oricare alta din viata unui angajat la o mare companie perfecta. O zi in care visezi (cioranian) la sinucidere si o indeplinesti in cele mai sangeroase moduri posibile…in minte. Un tanar care seamana putin cu eroul din M-am hotarat sa devin prost, dar cu alt handicap: imaginatia.
Ca sa corespunda, la serviciu, tiparului de angajat ideal, are chiar si o familie “de inchiriat”. Dar, orice ar face, lumea in care traieste pare a fi mereu intr-un stanjenitor contratimp cu el.

Intrebarea criticului: Cum trebuie inteleasa o zi perfecta intr-o perfecta lume imperfecta?”

1. “Radioul cu ceas desteptator porneste cu doua minute inainte de jurnalul de dimineata. E un obicei vechi: imi lasa timp sa ma asez pe marginea patului, sa trag sertarul noptierei si sa scot din el revolverul Magnum 357 incarcat, pe care l-am pregatit cu grija din ajun, inainte de a ma culca. Arunc o tableta de aspirina efervescenta in paharul asezat langa veioza. Tableta se dizolva cu un sfarait de bule; golesc jumatate de pahar dintr-o inghititura. Imi pun teava argintie a revolverului in gura si apas pe tragaci. Capul imi explodeaza; zeci de bucatele de os se infig in peretii acoperiti cu tapet albastru inchis, presarat cu stele, pe care l-am pus vara trecuta; o bucatica de hipofiza aterizeaza in pahar; sangele imi spala dormitorul cu un rosu curat. Chit ca pierd cateva minute de somn, prefer sa ma omor inainte de stiri. Dupa aia e mai bine.”

2.“Acum o luna am fost la doctor, doctoral Gizmo. Il apreciez pentru ca este intotdeauna bolnav.

Un medic bolnav are darul de a ma linisti, ca si un bucatar care mananca din felurile pe care le pregateste. Isi face atatea griji pentru pacientii lui – ajunge sa-i sune acasa pentru a urmari evolutia unui guturai – incat nu-l deranjez decat e absolut necesar. Pentru a-l linisti in timp ce ma examineaza, am intotdeauna tendinta de a-mi minimaliza suferintele. Dar atunci imi era rau, foarte rau. De fapt, imi fusese intotdeauna rau, dar nu imi dadusem seama. Am devenit constient de aceasta suferinta acum vreo cateva saptamani, cand am trait o banala clipa de fericire. Am aflat atunci in ce masura durerea imi ocupase intreg spatiul vital pana la identificare cu homeostazia mea.
Aveam impresia ca ma roade ceva din interior. Imi spuneam ca o sa treaca, dar nu trecea, in ciuda anxioliticelor, a marijuanei, a aspirinelor si a tuturor micilor gauri pe care mi le puteam face in cap cu revolverul.

- Unde a-a-a-nu-me va doare? ma intreba doctorul Gizmo, balbaindu-se de ingrijorare?
Cabinetul lui e construit cu Simplitate si Profesionalism Primitor. Gasesti pliante cu informatii despre diferite boli. Afise te avertizeaza despre pericolul reprezentat de alcool, tutun, de excesul de mancare, de cunoastere, morala, imaginatie.
- Peste tot. In cap, prin vine, parca as fi rontait pe dinauntru. Ros. N-as vrea sa va ingrijorez, docotore, dar e foarte dureros, chiar foarte dureros. Asta nu inseamna ca e grav, nu trebuie sa va nelinistiti, nu vreau sa va alarmez.
Doctorul Gizmo m-a strans cu putere in brate. Mi-a scanat intregul corp. A inghitit doua comprimate de Lexomil, apoi mi-a interpretat radiografiile folosind un indicator.
- Vedeti aici? mi-a zis, urmarind o forma enorma in corpul meu.
- Da. E cancer?
M-ar fi deranjat sa am cancer: un coleg tocmai ne anuntase ca sufera de cancer la plamani. E o asemenea competie, incat toata lumea ar fi crezut ca il copiez. Ar fi fost foarte stanjenitor, ca atunci cand la balul mascat de la sfarsitul anului vezi ca si altcineva a mai avut ideea de a se deghiza in Batman.
- Nu, e un rechin. Priviti: aici ii puteti vedea aripioara, aici avem coada, aici gura cu miile de dinti-fierastrau.
- A, da. O data am avut pneumonie, dar niciodata rechin. Nu pare prea multumit. Ce fel de rechin e?
- Va trebui sa mai facem niste examene complementare, dar teama imi e ca este un mare rechin alb. De aproape sase metri. Imi pare rau, foarte rau…
- Cum de m-am pricopsit cu el?
- Stiinta nu are raspunsuri la toate intrebarile. Dar se poate presupune ca organismul dumneavoastra este favorabil rechinilor: ape prielnice, calde, si cu multe lucruri bune de mancat. E teribil, intr-adevar-teribil. Dar nu trebuie sa va dati batut…vom lupta, trebuie, trebuie…
Analizele au confirmat diagnosticul: chiar am un mare rechin alb care inoata in corpul meu. Are cinci metri si doisprezece. Se putea si mai rau, unii masoara mai mult de sapte metri.”


3.“Pe strada sunt multe masini, multi oameni, care imi umplu orbitele de parca as fi un curcan cu castanet.
Intr-o seara vatuita cu zapada, pe cand imi preparam un osso buco fredonand o arie solemna, mi-am dat seama ca nu vazusem nimic toata ziua. Nu imi aminteam absolut nimic din ceea ce as fi putut vedea. A doua zi dimineata, pe traseul pana la serviciu, am fost atent: am observat viata orasului cu acuitate. Dupa cateva minute am cedat in fata evidentei: erau prea multe obiecte zburatoare, prea multe persoane in toate sensurile pentru ca sa poti vedea ceva cu-adevarat.
Din prea mult nu mai ramanea nimic. Profuziunea extrema si agitatia acestei profuziuni stergeau lumea si posibila mea constiinta despre lume, trasandu-mi un destin de orb convins ca vede. Imi imaginez un batran pe patul mortii, care isi da seama ca nu a ramas cu nimic, ca toata viata a fost orb, surd si mut.”


4.“Biroul. Intr-un cartier elegant, la doua secunde de Fifth Avenue, langa Champs-Elysees, intre Myfair si Ginza. Imobil inalt, cenusiu de multinationala. Cu frunzele lui din bancnote si actiuni, vrea sa treca drept un soi de copac; radacinile i se dezvolta in creierul celor pe care-i impresioneaza.
Un paznic cu metastaze la ficat imi cerceteaza infatisarea. E impecabila.
Intru. Sunt doar eu in lift. Ma privesc in oglinda. Nu ma recunosc, e perfect. Peruca e bine asezata, imi imping ochelarii pe nas. Mi se pare ca seman intrucatva cu monstrul lui Frankeistein: corpul meu de Occidental-privilegiat-bine-imbracat este alcatuit din bucati bine innadite, provenind din corpurile tuturor mortiilor si viilor a caror crima este de a fi saraci. Urcarea dureaza cam mult. Profit ca sa iau o grenada din geanta. O dezamorsez. Corpul imi este sfasiat in 4854 de bucati. Ajuns la etajul cincizeci, usa se deschide. Biroul, serviciul meu si multi colegi fac deja mici vartejuri in aerul caldut, conditionat.
Reclama: pentru a nu fi invizibil in ochii pisicilor si ai oamenilor, trebuie sa te misti, sa te agiti, sa vorbesti tare.
O colega, pe care nu stiu cum o cheama, dar care se numeste cu siguranta nu stiu cum, imi zambeste: suntem in aceeasi barca, chiar daca nu stim exact cum arata, nici incotro se indreapta.
Aici, indiferenta este calduroasa. Ne zicem pe nume, ne batem pe spate. Facem glume in fata aparatului de cafea, care are un simt al umorului asa de defazat. O femeie eleganta si frumoasa, cu stafilococi aurii pe mana si pe fata, imi face cu ochiul.
De cand am fost numit intr-un post important, am devenit mai seducator.
Toate birourile sunt deschise, usa nu face parte din filozofia Companiei.
Dau drumul la calculator si la ceasul bombei asezate pe biroul meu, programat sa explodeze la 11.59, chiar inaintea pauzei de masa.
Imi place mult sa vin la lucru. Nu pentru a face munca pe care o fac, si careia tot nu-i cunosc natura. Pentru a studia.
Biroul este padurea mea amazoniana domesticita. Amazonul curge in robinete si toalete, copacii sunt in cutia xeroxului, animalele pe fotografiile din calendar. Studiul ultimelor sale vestigii, insectele a devenit pasionant.”


5.” Pauza de pranz. Mergem cu totii la cantina aflata la etajul saptezeci si doi. Ascensor. Ambianta este agreabila. Ordin de la directie. E bine vazut daca razi si discuti, contribuie la avansare. In spatele unor ecrane de control conectate la camere de luat vederi, niste psihologi ne analizeaza comportamentul pentru a se ingriji de fericirea noastra. Mancarea este delicioasa, cadrul minunat, muzica, dupa moda industriei de discuri, se asculta foarte bine, e proaspata ca si pestele, si nu se va pastra mai mult fara sa degaje acelasi miros.
Desigur, hrana provine din agricultura biologica; ca si cocaina pe care cadavrele o vor priza la closet. Marijuana e garantata fara pesticide.
Cu tava in mana, parasesc grupul colegilor mei si ma indrept spre o masa goala. Nu as vrea ca in clipa cand ne asezam la o masa pentru sase persoane sa ne dam seama ca nu e destul loc pentru toti, si ca cineva trebuie exclus.
O femeie vine sa se aseze la masa mea. Imi vorbeste. Nici unul din noi nu stie ce spune. Nu e nevoie sa ne intelegem, nici sa ne auzim, la drept vorbind este chiar considerat o pierdere de timp si de energie. Avem o discutie formidabila, plina de zambete, de rasete si de incruntari de sprancene.
Barbati si femei isi plimba animalele domestice. E voie sa le aduci la birou, acum se cheama Angoasa, Ulcer, Competitie, Teama, Sudoare, Ambitie, Durere de Stomac. Sunt tinute in lesa de stapani. Mai exact, sunt legati de o lesa de carne, sange si mate baloase.
Reclama: civilizatie inseamna domesticirea si cresterea fricii.
Un barbat il pune pe Stres sa faca pipi langa masa cu sushi. Insomnie, al unui batran, latra la toata lumea. Spaima-de-a-fi-Concediat, un animal imens cu parul roscat, apartinand unei tinere fete stagiare, se invarte in cerc dand din coada.
Las deoparte carnea, nu vreau ca rechinul care inoata in corpul meu sa se ingrase. Cartofii prajiti nu au sare, piperul e prea dulce. Pun cateva fire de arsenic pe deserul meu frumos colorat.
Primele note din California Dreamin’ isi desfasoara arhitectura in sala de mese. Pe o masa din fata mea, calcand peste farfuriile colegilor mei, cvartetul mexican interpreteaza cantecul grupului Mamas and Papas.
Astazi la pranz nu voi manca desertul.”


6. “M-am hotarat sa ma las de fumat. E cu atat mai usor cu cat nu m-am apucat niciodata. Dar cum in cadrul Companiei e bine sa te lasi de fumat, pentru ca e semn de vointa puternica, de atentie fata de propria sanatate si o dovada de respect fata de anturaj, am declarat ca ma las de fumat. Directia m-a felicitat pentru curaj.
E bine sa fii un fumator care s-a lasat sau pe cale sa o faca decat nefumator. Unui nefumator nimeni nu-i remarca performanta de a nu se fi apucat niciodata de fumat, se plange neincetat de fum, stranuta, in fine, strica in mod sistematic cheful tuturor. Fumatorul care vrea sa lase e un erou.
Asa ca, neglijent, las la vedere pachete incepute de tigari mentolate, cutii cu plasturi si guma de mestecat cu nicotina. Nestematele din coroana gloriei mele.
Colegi fumatori ma intreaba cum procedez, ma invidiaza, sunt impresionati de indrazneala mea.
“Cum faci?”
“Te invidiem.”
Chestie de vointa.
Ma uit la fotografia inramata de pe biroul meu. Familia mea si cu mine intr-o frumoasa gradina de vara cu piscine. Magnifica femeie se numeste Claudia, este sotia mea, este campioana mondiala la categoria OPA. Cei doi copii magnifici sunt copiii mei, cel mic are un magnific astm, sunt foarte buni la invatatura, nu vor face niciodata cancer, iar daca vor face, va fi un cancer biologic. Si cand vor fi destul de mari, le voi spune ca nu trebuie sa foloseasca seringa vreunui coleg, daca nu au dezinfectat-o in prealabil cu alcool. O sticla de Jack Daniel’s ar fi numai buna in acest scop.
Din fericire, nu e adevarat. Am platit niste actori ca sa pozeze alaturi de mine. Fotografia a fost facuta intr-o gradina inchiriata. Nimic nu a fost lasat la intamplare. Familia este ideala. Sotia mea corespunde criteriilor de perfectiune moderna. Copiii ar fi putut sa figureze intr-o reclama pentru oricare din regimurile fasciste pentru dinti albi, zambet stralucitor, sportivi, asa de frumosi, genul de copii pe care toata lumea ii adora in mod spontan. Sa-i mananci, nu alta, colegii mei se dau in vant dupa ei. Aceste luxoase accesorii cu ochii albastri au influentat foarte mult imaginea mea si promovarea in cadrul Companiei. Fara ei, as fi dispretuit. Colegii ma invidiaza pentru aceste produse umane perfecte.
La fiecare banchet, la fiecare ceremonie unde e nevoie de prezenta familiei, ii inchiriez pentru a povesti ce sot formidabil si ce tata genial sunt. Consiinta mea nu are resurse necesare pentr a-mi cumpara o familie.
Viata nu a fost facuta pentru mine: sunt o fiinta omeneasca cu branhii.”

Viata bate filmul ?! Hmmm....

1. Prima calatorie in afara granitelor tarii

Actiunea se petrece cu aproximativ trei ani de zile in urma, pe vremea cand lucram inca la firma de la care mi-am cumparat rolele si patinele de gheata.

Dupa un sezon de iarna care a debutat destul de tarziu si care a antrenat dupa sine o mare nebunie mai ales in privinta vanzarilor la articolele de iarna, a venit si momentul generoasei vacante de sfarsit de an.

Epuizata de un serviciu care nu imi placea deloc, la care ajunsesem prin inca o gluma a destinului, dupa ce toata viata plansesem ca nu vreau sa lucrez in vanzari, am zis hotarata ca voi profita cat se poate de mult de mini-vacanta care urma sa inceapa. Pentru ca rezultatele sa fie maxime si razvratirea completa, am decis sa plec cu Cristi intr-o scurta calatorie la munte, de acolo la Oradea, unde are niste rude iar de Revelion sa ne intoarcem si sa petrecem impreuna cu prietenii, la casa lui de pe langa Pitesti.

Desi foarte obosita si cu vorbele mamei rasunandu-mi in minte – “Vei vedea tu cat vei regreta ca nu ai stat acasa sa te odihnesti si sa incepi noul an in forma maxima!” -, am inceput sa imi pregatesc bagajele. Asa cum probabil v-ati gandit, dragii mei parinti nici nu stiau pe unde urma sa ajung, destinatia unica si oficiala fiind doar casa de langa Pitesti.

A doua zi, dis de dimineata, am plecat spre munte. Prima oprire a fost la Sinaia, unde inchiriasem o garsoniera pentru Craciun, locuinta fiind proprietatea unei colege de -ale lui Cristi. Foarte draguta garsoniera si extrem de confortabila, dar si mai placuta daca in prima noapte cat am stat acolo nu ar fi trebuit sa dormim imbracati pentru schi. Motivul era unul la care nici macar nu puteai sa te enervezi: intrucat nu locuia nimeni in timpul saptamanii, era nevoie ca in fiecare weekend si cu fiecare ocazie mai speciala sa astepti vreo zeze ore pana cand se incalzea intreaga casa, intre timp caldura fiind inchisa. Am zis ca lasa, nu ne biruie pe noi o noapte mai friguroasa si am incercat sa ne uitam putin la televizor. Supriza din nou dar de data aceasta aproape la propriu pentru ca nu se prindea decat un singur post TV, si anume ROMANIA 1, unde ghici ce emisiune ne-a scos peri albi. Exact, toata seara ne-a rasunat in creieri rasul cald si gingas precum un behait de capra lesinata al zanei de la “Surprize, Surprize!”

A doua zi ne-am trezit cu noaptea in cap si am decis ca cel putin urmatoarele douasprezece ore sa fie cu adevarat asa cum ne-am dorit. Putin adormiti, zgribuliti de frig dar plini de incredere si optimism, ne-am indreptat spre partia de schi, aceasta fiind prima oprire din planul celor trei aventuri pe care le programaseram pentru parte a zilei. Din pacate, afara era foarte frig, se lasase si ceata si nu eram imbracati corespunzator astfel incat a trebuit sa plecam destul de repede spre urmatoarea oprire, sperand ca acolo ne va surade si noua norocul. Nici norocul dar nici soarele nu ne-au suras, nici macar nu ne-au ranjit, mai degraba ne-au alintat cu un sut elegant si motivator in directia spre garsoniera. Era 25 Decembrie si totul era mai mult decat aglomerat astfel incat urcatul cu telecabina pana la cota 1400 ramanea doar o dorinta frumoasa pentru noaptea de Craciun a anului urmator.

Si mai inghetati si deja cu sclipiri de disperare alternand cu cele de dezamagire in ochii inlacrimati, ne-am indreptat spre centrul orasului, pentru a gasi un restaurant unde sa ne potolim foamea care incepuse sa ne dea tarcoale. Dupa ce am intrat in vreo trei restaurante, am decis ca al patrulea este exact ceea ce ne trebuie pentru ridicarea moralului: un loc linistit, calduros, plutind misterios in ambianta data de specificul zonei in care ne aflam. Va las pe voi sa trageti concluziile in privinta felului in care ne-am simtit cat am stat in restaurant, povestindu-va in acest sens doar cateva secvente din timpul petrecut acolo: ospatarul ne-a adus alte supe decat cele cerute dar a excelat prin atentia cu care s-a revansat atunci cand ne-a adus smantana pe care nu o cerusem si care nu se potrivea cu supele; muzica mult prea tare si complet diferita de ceea ce ne asteptam de la un restaurant cu specific romanesc aflat la poalele muntilor; amplasarea mai mult decat ideala a mesei – fix langa bucatarie si camera unde ospatarii intrau si ieseau continuu pentru a-si schimba hainele sau pentru a se relaxa.

Obositi deja de atatea provocari, ne-am intors acasa imediat ce am terminat de mancat. Pe drum ne-am gandit sa ne luam, preventiv, ceva de mancare pentru seara. Intrucat amandoi eram siguri de capacitatile noastre de a reusi in lume si in viata, am refuzat cu vehementa sa luam ceva de mancare de acasa, si ma refer la bucatele traditionale de Craciun. Cum era de asteptat, sansele de a gasi in seara zilei de Craciun vreun magazin deschis si bine aprovizionat au fost aproape nule iar energia noastra pentru a gati ceva era absolut debordanta. Nu am gasit decat covrigei, pufuleti si alune, ceea ce ne-a salvat fiind un pachet de paste italienesti semipreparate pe care l-am pregatit si l-am mancat gandindu-ne ca suntem acasa, in fata tuturor bunatatilor gatite de parinti. Dupa atatea emotii si trairi pozitive, am renuntat la a mai iesi seara in oras si ne-am culcat foarte devreme, spunandu-ne hotarati ca a doua zi urma sa plecam spre Oradea si ca trebuie sa fim odihniti si gata de marea aventura ce abia acum urma sa inceapa.

In drum spre Oradea ne-am oprit in mai multe orase dar Sighisoara este cel care mi-a ramas in minte si in suflet. Nu am putut ramane foarte mult timp acolo insa imi amintesc si acum linistea care domnea in centrul vechi, curatenia de pe strazi si florile de la geamurile caselor, bunul simt, bunatatea si serviabilitatea oamenilor pe care i-am intalnit. Am mancat la o pizzerie din centru, unde mi-am promis sa revin ori de cate ori voi mai avea ocazia, si ne-am indreptat spre destinatia stabilita, convinsi ca norocul nostru s-a schimbat, incepand chiar din acel moment.

Am uitat sa va spun ca in aceste doua zile mi-am sunat parintii cam de trei ori pe zi pentru prezentarea raportului de dimineata, pranz si seara. De asemenea, am fost sunata inapoi cu regularitate, pentru a fi tinuta la curent, in cazul in care mi-ar fi scapat, cu informatiile despre accidentele produse pe drumul pe care eram eu, ninsorile care se anuntau in toata tara si epidemiile care se apropiau vijelios de noi.

In sfarsit, seara am ajuns si noi in Oradea, fara alte incidente majore. Ne-am indreptat spre Mall-ul pe langa care stiam ca trebuie sa trecem si …a inceput din nou distractia. Intre timp, Cristi si-a dat seama ca nu mai stie exact cum sa ajunga la nasii lui. Cum era de asteptat, pentru a demonstra ce barbat adevarat este, a refuzat cu indarjire sa intrebe pe cineva despre adresa si nici pe mine nu m-a lasat. Nu eram plecati cu masina decat de vreo opt ore, amandoi eram obositi, ne era foame si mai aveam nevoie si la baie dar ce putea fi mai important decat mandria unui barbat!

Dupa vreo patruzeci si cinci de minute de mers aproape in cerc sau, ma rog, in circ, am ajuns in fata blocului pe care il cautam, am parcat masina si cu ultimele puteri ne-am indreptat spre apartament. Dar cineva, acolo sus, inca mai avea chef de glume pentru ca nu era nimeni acasa. Ne-am uitat unul la celalalt si aproape cu lacrimi in ochi am sunat sa aflam unde ne sunt gazdele. Ei bine, toti plecasera din oras, intr-un sat din apropiere, considerand ca drumul nu poate fi parcurs atat de repede si ca abia peste vreo doua ore ar fi trebuit sa ajungem.Totusi, ca plan de rezerva, lasasera o cheie la o vecina. Foarte draguta vecina, a venit imediat si pentru a inlatura orice risc posibil, a avut grija sa ne incuie in casa imediat ce noi ne-am dus la baie. Am iesit amandoi si am vrut sa mergem la masina sa ne luam bagajele dar singura solutie ar fi fost sa iesim pe geam, ceea ce probabil am fi facut, daca nu ar fi fost gratii la toate geamurile. Ne-am calmat destul de repede, mai ales ca eram deja prea obositi pentru a mai putea comenta ceva, si am dat drumul la televizor. Cel putin de data aceasta puteam alege dintr-o grila completa de posturi TV.

Mi-a placut seara petrecuta acolo. Mi-a placut muzica asurzitoare care mi-a donganit in cap toata noaptea, nasul lui Cristi fiind un impatimit al genului rock. Mi-a placut si cursa continua in care se antrenau cele doua fetite mici ale nasilor. Dar cel mai mult mi-a placut mancarea servita la masa: ciorba cu muuuulta smantana si alte minunatii spalacite plutind prin ea precum si carnea zacand in lacuri ninse de grasime apetisanta. Dar cheia de bolta a acelei seri a constat in atmosfera care ne-a fost asigurata in timpul cinei de catre un taraf manelist, atmosfera care mi-a amintit de momentele din adolescenta in care cautam un colt in casa unde sa ma spanzur cat mai repede si mai usor, (vecinii omorandu-ma cu zile in acest mod).

In sfarsit, cu chiu cu vai a trecut si noaptea aceea, iar a doua zi am hotarat sa plecam spre un centru balneo-climateric din Ungaria, aflat la vreo 5 km de granita. Trebuia sa stam acolo doar o zi iar a doua zi, dis de dimineata sa plecam spre Oradea, sa mancam, sa ne luam bagajele si sa ne indreptam spre Pitesti, unde veneau si prietenii nostri. Mi-am luat toate masurile pentru a evita orice enervare inutila, am sunat acasa si le-am spus parintilor ca in ziua urmatoare voi fi intr-un satuc langa Pitesti unde nu prea am semnal la telefon si ii voi suna eu imediat ce ma voi intoarce si m-am urcat in masina.

Pentru a intelege de deplin starile prin care am trecut in urmatoarele douazeci si patru de ore, va voi spune acum cateva amanunte despre pasiunea mea pentru inot si balacitul in apa. Ambele ma plictisesc si ma enerveaza de moarte! Ei bine, nu am nimic impotriva apei in sine dar nu imi place soarele si nu inteleg de ce sa alegi sa stai cu buna stiinta la soare si sa te arzi voit, mai ales sa te expui deliberat si riscului aparitiei unor boli de piele. Nu inteleg nici cum poti sa stai in apa ore si ore intregi, mai ales atunci cand esti intr-un bazin in care trebuie sa mai ai grija si sa nu-i lovesti pe ceilalti. Ca sa nu mai vorbesc de riscurile contactarii diverselor boli din bazin. De plictiseala care ma sufoca in tot acest interval de timp in care sunt nevoita sa zac pe langa ceilalti, nici nu mai amintesc!

Dar sa las acum psihozele mele si sa continui povestirea. Am ajuns in scurt timp in statiunea despre care auzisem numai lucruri bune, ne-am cazat la o vila unde mergeau nasii in mod obisnuit si ulterior am plecat la centrul SPA. Dupa ce ne-am lamurit cu banii si am platit, ne-am indreptat spre locul unde urma sa ne invartim in cerc in urmatoarele cel putin sase ore. Cu gandul ca sunt mai puternica decat aceasta noua provocare, m-am asezat intr-un colt si am inceput sa fac poze, in timp ce restul lumii se balacea.

Am stat eu ce am stat, am schimbat un rand de baterii, am incercat sa vorbesc cu vecinii dar nimeni nu vorbea engleza iar de romana nici nu mai amintesc, asa ca mi-am informat echipa ca vreau sa ma alatur simfoniei urlatoare din acel rai acvatic. La un moment dat am simtit ca respir din ce in ce mai greu. Stiindu-ma din categoria celor rezistenti ca branza, am ales sa imi reiau postul de gardian si fotograf al celor multi si am iesit din apa.

Am inteles in acea zi de ce rabdarea este o virtute, ce inseamna cu adevarat atentia la detalii, scop in care am exersat studiind fiecare colt si particica a salii in care eram. Am analizat, tot atunci, aparatul foto pe care il cumparasem si am tradus integral manualul de intructiuni, oprindu-ma inclusiv asupra detaliilor tehnice, la final declarandu-ma pregatita pentru a demonta si monta acel aparat fara cel mai mic ajutor si contra cronometru.

A venit si seara cand speram ca vom merge sa vizitam si noi statiunea, acesta fiind si motivul pentru care participasem la acel dezmat. Va dati seama ca dupa atata balaceala intreaga echipa de soc voia sa mearga acas, asa ca a trebuit sa merg si eu cu ei, consolandu-ma cu ideea ca cel putin scap de apa. Seara s-a derulat intr-o liniste nefireasca pentru adunatura ciudata pe care o formam, copiii erau epuizati de atata alergatura asa ca ne-am dus destul de repede la culcare. Noi doi ne-am imbracat direct in trening si ne-am incaltat cu vreo trei perechi de sosete intrucat banuiam ce urma: vila nu fusese incalzita pentru ca nu locuia nimeni in ea, era doar pentru turisti. Va imaginati ca eram deja in forma din noptile petrecute in Sinaia asa ca nu am zabovit prea mult asupra acestui aspect.

Pe la 12 noaptea insa m-am trezit si am simtit ca nu mai pot respira. L-am trezit si pe Cristi care, bineinteles, s-a uitat la mine ridicand dintr-o sprinceana, recomandandu-mi calduros si elegant sa ma culc pentru ca nu am nimic, probabil sunt doar prea obosita. Dupa ce i-am adresat cateva laude cu privire la gradul lui de afectivitate si intelegere in privinta mea, am tacut si am incercat sa adorm in continuare. Va dati seama ca pe masura ce incercam sa ma linistesc in mintea mea incolteau tot felul de ganduri: daca am luat vreun microb din aerul inchis care era in sala in care am stat toata ziua, daca mi-am solicitat prea mult plamanii stand in acea umezeala si la un moment dat vor inceta sa mai functioneze – si ma fortam sa respir si mai puternic-, daca mi-am obosit inima prea rau si mi-am agitat-o prea mult in ultimele zile, cu toate intamplarile la care am expus-o si va inceta sa bata, pur si simplu.

Dupa ce m-am invartit de cateva zeci de ori pe ambele parti si am alunecat din pat, era clar ca nu mai puteam dormi asa ca am iesit din camera avand grija sa il tarasc si pe Cristi dupa mine, ca doar el ma expusese la toate aceste pericole. Am trezit-o si pe nasa care si-a dat seama imediat ca sunt foarte obosita si “putin” ipohondra si care m-a salvat de la o moarte sigura dandu-mi o pastila perfecta pentru starea in care ma aflam. Nu stiu ce mi-a dat pentru ca nu scria nimic pe ea dar, dupa cateva discutii cu privire la natura pastilei, am hotarat ca nu imi putea fi mai rau decat imi era deja si am inghitit-o. A ghicit nasa ce a ghicit pentru ca dupa vreo jumatate de ora, timp in care am respirat ca un peste pe uscat, in ideea de a ajuta plamanii si inima sa nu se opreasca, am obosit si am reusit sa adorm.Imediat ce am ajuns la Bucuresti m-am dus la medicul de familie pentru un control general. M-am straduit aproape o ora sa-i explic doctorului ca sunt in pericol maxim, ca in orice moment pot ajunge iar in imposibilitatea de a respira dar acesta ma cunostea de cativa ani buni, astfel incat m-a asigurat ca sunt bine, mi-a dat niste vitamine si m-a trimis acasa.

A doua zi urma sa ne intoarcem la Oradea dar in ultima clipa s-a decis ca este pacat sa nu mai mergem cateva ore la centru si cu bucurie in suflet si lacrimi in ochi m-am alaturat trupei in drumul spre ghilotina. Nu mai intru in detalii cu privire la linistea sufleteasca, gandirea pozitiva si echilibrul interior care m-au inconjurat in orele de asteptare calma si senina care au urmat.
Intre timp se facuse si ora la care trebuie sa sun acasa, sa informez ca sunt in viata, libera si nevatamana si ca nici de data aceasta nu m-a rapit vreun extraterestru. Doar ca nu aveam roaming asa ca a trebuit sa ma descurc in a gasi un telefon si a-mi scurta convorbirea la minimum posibil. Cum am auzit vocea mamei mele mi-am dat seama ca nervii sunt intinsi la maximum si la celalalt capat al firului si singurul mod in care o puteam calma putin era sa-i promit ca voi reveni in cateva ore pentru a discuta mai mult. Mi-am facut un calcul cu privire la timpul pe care il mai aveam de stat acolo si cat ar mai fi durat pana la trecerea granitei, i-am comunicat ora si am inchis.

Doar ca socotelile mele nu prea au coincis cu ale celorlalti care, in drumul spre Oradea, au hotarat sa se opreasca la un hypermarket unde, chipurile, preturile erau mai mici decat in tara. Si, din nou, inima mea plapanda a inceput sa bata cu putere...nu mai exista nicio sansa sa pot lua legatura cu mama la ora fixata…
Va dati seama ca imediat ce a vazut ca trece ora stabilita iar eu nu sun, a inceput sa ma sune ea cu disperare. Apoi l-a pus pe tata sa ma sune dupa care a trecut la parintii lui Cristi. Sansa mea ca la intoarcerea acasa sa nu fiu inchisa in camera pe termen nedeterminat a fost ca acestia nu au raspuns la telefon. Ce ar fi insemnat sa auda de la ei ca eu sunt bine sanatoasa in Ungaria!
Cum am trecut granita am deschis imediat telefonul, am vazut zecile de apeluri ratate si sms-urile furibunde si am sunat, cu respiratia intretaiata. I-am explicat ca m-am antrenat in discutii cu vecinii din Pitesti si ca am uitat sa sun. Am lasat-o sa imi aminteasca de inima ei bolnava – poate ca de acolo mostenisem si eu problemele cu respiratia -, de cat s-a sacrificat pentru mine toata viata si de lipsa mea totala de respect fata de ea si fata de tata.

Abia cand am ajuns acasa i-am aratat pozele cu locurile pe unde am fost si i-am reamintit fraza pe care i-am spus-o, nu odata, in copilarie: “Nu este oare mai bine sa ma incurajati, sa ma sprijiniti si sa stiti ce naiba se intampla cu mine decat sa traiti senini cu gandul ca totul este perfect si, in realitate, sa nu stiti nimic sau aproape nimic despre viata mea?” Au urmat atunci multe discutii in contradictoriu pana cand, in final, am obosit toti si ne-am culcat.

Pentru ca nu am respectat programul stabilit initial, nu am mai putut ramane in Oradea nici sa mancam. Am plecat direct spre Pitesti pe un drum pe care nu il voi uita niciodata. Intodeauna mi-au placut filmele thriller stiind foarte clar ca sunt pure fictiuni. Ei bine, in acea noapte am fost de accord cu prietena noastra ca “Viata bate filmul!”. Ne-a prins noaptea pe drum, pe o ceata pe care o puteai taia cu cutitul. Mai mult decat atat, am reusit sa ne si ratacim si nici macar nu aveam o harta cu noi. Ne-am uitat unul la celalalt si am inceput sa radem ca prostii. Ce se putea intampla mai rau decat atat! Nici nu ne-am zis bine acest lucru ca am auzit o pocnitura si…pana de cauciuc…in creierii muntilor, noaptea, pe ceata. Cred ca puteam sa castigam atunci orice concurs de viteza din lume. Eu am contribuit cat m-am priceput mai bine la incurajarile de rigoare. Am avut grija ca in cele momente sa imi amintesc toate filmele de groaza vazute in ultimii 15 ani si toate stirile de la televizor, mai ales cele de la ora 17.00. Din spirit de solidaritate si dintr-o netarmurita dragoste sincera, i-am impartasit si lui Cristi cele mai palpitante si credibile scene care imi staruiau in minte.

Cand am ajuns in primul oras, ne-am oprit la o benzinarie, am mancat ceva, ne-am refacut rezervele de suc, cafea si energizante si am continuat drumul. Am ajuns in Pitesti dimineata devreme, am incercat sa dormim putin dar nu am reusit, toata cofeina pe care o inghitisem pe timpul noptii tinandu-ne treji intreaga zi.

Dupa-amiaza au venit si prietenii nostri de la Bucuresti si am inceput sa facem pregatirile pentru noaptea de Revelion. Am reusit cu greu sa ne mobilizam si sa participam la petrecere. Nu prea mult pentru ca, undeva in jurul orei 0.45, urandu-le prietenilor distractie placuta, ne-am retras in dormitor pentru un somn bine meritat, pe ritmurile linistite ale horelor din curte, acompaniate de chiuiturile celor pentru care norocul nu este doar o notiune abstracta, dintr-o alta lume, ci chiar o realitate traia si simtita.

Daca trebuie, atunci cu placere!

2. Role / patine – dreptul deja castigat de a decide

Dupa ani si ani, am simtit din nou nevoia miscarii in aer liber. Acum ar trebui sa recunosc faptul ca moda isi are victimele ei, printre acestea numarandu-ma si eu. De data aceasta nu mai aveam nevoie de nici un acord pentru achizitionarea celor necesare, varsta si serviciul indreptatindu-ma sa fac ce vreau eu – sau, cel putin, asa le comunicam celor din jur.

La una din fostele firme la care am lucrat se faceau printre altele si importuri de role si patine. Dat fiind faptul ca, printre zecile de sarcini pe care le aveam - gratie onoarei ce mi se facuse, aceea de a lucra intr-o afacere de familie cu pretentii corporatiste - ma ocupam si de pregatirea si urmarirea importurilor, eram implicata in chiar miezul problemei ce ma framanta. Beneficiind si de un discount semnificativ si influentata si de faptul ca aproape toti cei de varsta mea din firma aveau role iar pe strada si in parc, unde intorceam capul, numai role vedeam, am hotarat ca trebuie sa imi cumpar si eu.

Am pregatit frumos toate documentele pentru import, am cerut informatii despre cand urma sa ajunga tirul cu marfa si m-am mobilizat in asteptare. Pentru ca sunt din neamul celor pentru care nu prea a mai ramas noroc la marea imparteala de la inceputuri, tir-ul a fost mai intai retinut in vama, apoi s-a ratacit pe drumul spre depozit si cand a ajuns la firma era prea tarziu pentru a mai fi descarcat iar marfa receptionata. Am fost informata ca trebuie sa astept a doua zi pentru a-mi putea alege rolele pe care mi le doream cu atata ardoare.Am clipit des din ochi, am inceput cu tanguieli, subtile amenintari si mic santaj la adresa sefului de depozit care deseori avea nevoie de ajutorul meu, dar totul a fost in zadar, trebuia sa astept dimineata urmatoare. Toata noaptea mi-am facut calcule si socoteli cum imi va sta pe role, ce culoare sa fie, ce accesorii sa imi cumpar ca sa dea bine per ansamblu, ce ma avantajeaza si ce nu pentru plimbarile prin parc, aparitia mea avand certa nevoie de recunoastere publica, dupa atatea analize si asteptari.

A venit si dimineata urmatoare cand am fugit la birou, plina de cearcane si cu mii de calcule in minte. Fostii colegi de la depozit incepeau programul mai devreme astfel incat, la momentul la care am ajuns, ei erau deja in plina actiune. I-am zapacit complet pe toti, rascolind cutiile si adunand mai multe culori si modele in fata mea, dupa care a inceput proba de foc si fara ed sfarsit a incaltarii si descaltarii. Am uitat sa va zic ca am o mica problema la capitolul incaltaminte – la restul, no comment pentru moment – si anume, niciodata nu imi gasesc marimea potrivita, ba marimea este prea mica ba prea mare. Cred ca m-am incaltat si descaltat de vreo douazeci de ori in acea dimineata si m-am invartit cel putin o ora jumatate prin depozit, sprijinindu-ma de cativa colegi care faceau cu randul. Spre dezamagirea tuturor, nu am reusit sa cad; s-au multumit cu imaginea dezastruoasa de la final cand, ciufulita, curgand apa de pe mine si deja cu febra musculara, am urcat scarile spre birou, ca dupa un razboi cu turcii.

Am reusit pana la urma sa imi aleg o pereche de role albastre si toti au zis fericiti ca au scapat de mine dar … a urmat chinul alegerii aceesoriilor. Pentru ca deja trecuse prea mult timp si trebuia sa ma apuc de treaba, l-am rugat pe Dl. Florin, seful de depozit, sa imi trimita accesoriile in birou, sub pretextul ca trebuie sa le pregatesc urgent instructiunile pentru a le putea livra magazinelor. A mai trecut cel putin o ora si am decis: am nevoie de toate accesoriile pentru incepatori – cotiere, genunchiere, palmare, casca si evident rucsac in care sa le asez pe toate. Au rasuflat toti usurati si am reusit pe la pranz sa ma apuc si eu de treaba.

La sfarsitul zilei am realizat ca nu le pot duce pe toate acasa, cu metroul, si a trebuit sa caut pe cineva care sa ma ajute cu masina. Bineinteles ca nu am reusit sa mai gasesc pe nimeni la acea ora si am fost nevoita sa las totul la firma si sa le duc acasa abia a doua zi. Inca o noapte de framantari, de ganduri si planuri se prefigura la orizont.

Am asteptat cu sufletul la gura a doua zi cand am reusit sa le iau cu ajutorul tatalui meu. Va dati seama ca parintii nu stiau nimic despre aceasta achizitie. Ar fi fost curat razboi si am aplicat tactica punerii in fata faptului implinit - au aflat cand au pus frana la firma pentru a ridica niste…cataloage cu produse pe care trebuia sa le analizez acasa.Dupa comentariile de rigoare, fix in fata firmei, am pus totul in portbagaj si am plecat spre casa.

Cum am ajuns, m-am echipat complet si m-am asezat in fata oglinzii. Daca v-ati dorit vreodata sa vedeti mai bine cum arata un extraterestru albastru va pot trimite poza pe care am facut-o in acea seara. Aveam o casca de protectie care parea cat lustra, din corp se vedeau pe alocuri mici franturi de piele, restul eram toata in plastic, metal imbracat si cauciucat, sireturi, sfori si mult muuuult albastru sclipicios.

M-am uitat eu ce m-am uitat si am inceput sa dau jos din piesele de rezistenta cu greu montate pe mine. In final, am hotarat sa raman doar cu palmarele, spunandu-mi modest ca nu am eu nevoie de atatea protectii, nu mi-am rupt eu gatul cu bicicleta, ce mare smecherie cu rolele!
Dupa ce am mai dat cateva ture prin casa mi-am dat seama ca rolele ma strang. Am zis ca este doar o parerea, dar in dimineata urmatoare, inainte de a ma spala pe ochi, le-am luat de langa pat si le-am incaltat tinandu-mi respiratia. Intr-adevar, ma strangeau. In acea zi le-am si schimbat, spre deliciul tuturor celor care m-au asistat aproape in aplauze proband iar vreo 15 perechi de role pana m-am hotarat ce si cum.

Incercam mai devreme sa fac o socoteala a iesirilor pe care le-am avut cu rolele pana anul acesta – cand, dandu-mi demisia, am avut timp si chef de plimbare. Cred ca vreo 15 daca iau in calcul si vreo 5 iesiri obligatorii cu firma, ca sponsor al brandului importat si comercializat de aceasta. Da, dar asa frumos stateau ele langa birou, in rucsacul de firma, si sfidau pe oricine intra in camera. Si asa de mandra eram cand ieseam cu ele in parc, de doua ori la inceput, la mijloc si la sfarsit de primavara, vara si toamna…

Mai tarziu in acelasi an a venit si iarna. Colegii au inceput sa isi achizitioneze patine de gheata. Iesiri in grup la pationar si discutii pe marginea serilor petrecute in aceasta ambianta – tradare maxima. Mi-am cumparat si eu imediat ce am primit importul. De data aceasta lucrurile au mers mai usor intrucat colegii imi pregatisera din timp toate cele necesare in depozit, un mic spatiu unde sa ma desfasor si pe cineva care ma ajute la incaltat si descaltat pentru eliberarea cat mai rapida a perimetrului. Pentru a ma asigura ca de data aceasta nimic nu ma va impiedica sa imi vad visul realizat, de a patina in aplauzele asistentei, i-am cumparat patine si tatalui meu – mare patinator in tinerere.

Toate fiind bine calculate si gandite, am asteptat primul weekend. Asa cum a venit, asa a si trecut, fara a iesi undeva intrucat intervenisera mici probleme la serviciu si a trebuit sa lucrez. Urmatorul weekend a fost blocat datorita faptului ca tata a trebuit sa plece din Bucuresti. A mai venit un weekend dar intalnirea era putin incerta pentru ca era la patinoarul din Drumul Taberei, prea departe de mine, iar fostii colegi urmau a se hotari la fata locului daca raman sau nu. Ca totul sa fie perfect, tata a suferit ulterior o interventie chirurgicala in urma careia nu a mai avut voie sa faca prea multa miscare, cu atat mai mult sa patineze.Apropo, daca stiti pe cineva care vrea o pereche de patine barbatesti, marimea 40 – sa ia legatura cu mine!

Si uite asa a trecut un sezon intreg si patinele sunt inca noi. Nu numai ale mele dar si ale tatalui meu. Intre timp le-am scos din cutii pentru ca ocupau prea mult spatiu si le am pus in debara, in pungi. Am vrut sa le pun langa role dar ar fi trebuit ca din usa sa ma arunc direct pe burta in pat, datorita spatiului liber extrem de generos din jurul micului meu pat …
Dar lasa ca iarna asta am eu grija sa le scot la aer, chit ca mi le pun in picioare si doar stau pe marginea patinoarului – ceva zapada pe ele macar, o poza ceva pentru banii pe care i-am cheltuit

Daca trebuie, atunci cu placere!

1. Bicicleta – obiectiv strategic atins


Intr-o dimineata de aprilie, m-am trezit foarte hotarata ca imi trebuie bicicleta. “Este inadmisibil!”, mi-am zis. “Toata lumea are bicicleta, numai eu nu am!”.

Am inceput sa ma rog de parinti explicandu-le, printre altele, cat de bine imi va face pentru sanatate mersul cu bicicleta. Am adaugat si faptul ca bicicleta ma va obliga, cumva, sa petrec mai mult timp afara, cu copiii, si nu in casa. Stiam ca astfel mi se vor tripla sansele de reusita. Cand am epuizat toate motivele care mi-au venit in minte, am inceput sa plang si sa trec la a aminti despre notele bune de la scoala, despre oboseala si surmenajul la care ma expuneam mereu in dorinta de a-i face pe ei mandri si fericiti, si tot asa am tinut-o vreo doua saptamani, cu mici pauze, timp in care imi recapatam fortele si inspiratia.

Toate motivele din lume, rationale sau complet ilogice si santajiste emotional nu m-au ajutat sa imi conving parintii pentru a-mi cumpara bicicleta mult visata si indelung dorita. Nu auzeam decat ca nu stiu sa merg cu ea, ca nu am spatiu unde sa ma plimb pentru ca in fata blocului sunt multi copii mici pe care ii pot lovi si, in cazul in care nu as fi acrosat pe vreunul dintre ei, cu siguranta as fi zgariat cel putin doua-trei masini din cele parcate pe trotuare. Mai era si varianta de a merge in curtea scolii, care incepea undeva in capatul strazii pe care locuiam. Atunci discutiile se infierbintau si mai rau intrucat, pe langa faptul ca puteam oricand sa cad, in cazul in care as fi reusit bineinteles sa invat sa merg cu ea, mai aparea si pericolul iminent al unui atac pus la cele indelung de vecinii din cartier, care m-ar fi batut si mi-ar fi furat bicicleta. Iar daca m-as fi referit la celalalt capat al strazii, deja se lasa cu pedeapsa de a nu mai iesi din casa cateva zile, pe motiv de mare razmerita din partea mea, dat fiind faptul ca strada se deschidea spre un bulevard intens circulat de tot felul de masini, oameni si, uneori, chiar si de carute ratacite. Cu cat imi interziceau mai tare si sa ma gandesc macar la bicicleta, cu atat mai mult mintea mea cauta asiduu solutii salvatoare.

Aveam in fata blocului o masuta cu cateva scaunele de lemn, construite si montate acolo de un vecin indemanatic si cu mult timp liber la dispozitie. In unele seri, in acel loc se strangeau sa joace table taticii dati afara din casa de sotiile lor, care satule de pasivitatea lor sufocanta si de istericalele copiilor, ii trimiteau pe toti la plimbare. Asa cum probabil va ganditi, taticii ar fi trebuit sa supravegheze copiii. Nu stiu cam ce intelegeau ei atunci prin supraveghere pentru ca acest proces se derula astfel: cand terminau randul lor la table, aruncau o privire sa vada daca mai au ceva copii prin preajma sau daca au reusit sa scape de stresul si oboseala din fiecare seara.

Cel putin doua lovituri serioase la cap am castigat victorioasa in asemenea imprejurari. Cum nu puteam ramane mai prejos decat ceilalti, ma antrenam in cele mai tampite curse inutile si era imposibil sa nu patesc ceva, la conditia fizica excelenta pe care o aveam, de la atatea carti carate de la vecini, citite si duse inapoi. Si, cum spuneam, mai intai am reusit sa cad pe scari si sa ma lovesc cu capul de una din trepte, pentru ca ulterior sa ma lovesc si sa imi sparg arcada, busindu-ma cu pasiune de acel gratar de sters picioarele, in forma de cutit, montat la intrarea in blocurile vechi. Intrucat in toata existenta mea mi-au placut lucrurile marete si am cautat sa excelez in tot ceea ce am inreprins, de fiecare data cand am facut vreo prostie am ajuns direct la spital. Va imaginati discutiile care urmau incidentelor si care nu veneau decat sa intareasca faptul ca sunt complet iresponsabila si ca trebuie sa fiu si mai atent supravegheata pe viitor.

Incepusem sa va povestesc de masuta cu scaune din fata blocului. Intr-o seara am hotarat ca absenta bicicletei imi ameninta prea mult linistea si echilibrul interior, ca asa ceva nu se mai putea si am convocat adunarea generala, lasand in casutele postale ale prietenilor mei scurte informari pentru sedinta care urma sa aiba loc de urgenta. La ora stabilita special pentru a evita riscul suprapunerii cu sueta parintilor nostri, ne-am indreptat cu mic cu mare spre masuta din gradina.

Dupa ce am constatat ca nu sunt probleme si cvorumul necesar este intrunit, cu strategia clar fixata in minte, le-am explicat nefericirea care ma macina in ultima perioada. Am inceput prin a le sublinia faptul ca fiecare a avut, are sau va avea nevoie in viata de sprijin din partea celorlalti pentru a trece peste anumite momente dificile. Am avut grija sa le amintesc, in treacat si doar pentru ca a venit vorba, despre diferite intamplari din ultima perioada: o compunere care zburase spre un baiat din grup, mai micut decat mine; niste probleme la matematica rezolvate pentru cea mai buna prietena; cum o ajutasem sa invete o poezie pe vecina de la etajul II si tot asa. Pentru ca tata a fost de cand se stie taximetrist, mai aveam un atuu in maneca. Mai tot timpul la mine in casa gaseai dulciuri, sucuri si alte “delicatese” care pe vremea copilariei mele erau greu sau foarte greu de procurat. Mi-am incheiat pledoaria cu invitatia lansata prietenilor vecini de a pofti si a gusta din bunatatile de pe masa si am inceput sa ne gandim impreuna la cum putem obtine mai repede acea bicicleta buclucasa.

Nu stiu daca am avut sau nu vreodata inclinatii pentru avocatura, desi mult mai tarziu aveam sa termin chiar Facultatea de Drept – inutila dar la moda si binevenita – cert este ca a fost prima si cea mai rasunatoare victorie a mea. Dupa cateva dezbateri furtunoase, s-a gasit si salvarea. Prietena mea cea mai buna avea o bicicleta care urma sa fie schimbata in curand astfel incat putea fi folosita pentru scoala pe care trebuia sa o urmez sub controlul si indrumarea ei. Poligonul a fost repede trasat: o alee care se intersecta la un moment dat cu strada noastra, suficient de mare pentru toate acrobatiile pe care urma sa le fac dar si destul de circulata de oameni si masini pentru o amprenta a realitatii cat mai puternica. Intrucat aceasta alee se intersecta cu strada mea, mai existau niste mici probleme: daca as fi venit in viteza prea mare si nu m-as fi oprit la locul stabilit, exista riscul ca mama sa ma vada de la geam sau, si mai rau, la celalalt capat al strazii sa ma intersectez cu tata, cand se intorcea seara acasa. Dupa cateva propuneri respinse, in final s-a acceptat cu majoritate de voturi impartirea celor prezenti in 3 echipe: una trebuia sa supravegheze un capat al aleii si sa distraga atentia mamei daca era la geam si eu ma apropiam prea mult de punctul 0; cealalalta echipa trebuia sa ocupe pozitia de la capatul opus al aleii, astfel incat sa faca semne din timp daca aparea tata cu masina, eventual sa se tranteasca pe jos si sa opreasca imediat circulatia; iar una din echipe ramanea pe traseu in scop de interventie rapida in caz de accident – prabusire, julire, sange sau vanatai. S-a aprobat cu unanimitate de voturi proiectul ce urma a se derula in urmatoarea saptamana, s-a consemnat tot in procesul verbal incheiat, s-a semnat si s-a trecut la prajituri si la suc.

A venit si dupa-amiza zilei de luni, cu toate sperantele si visele mele dar mai ales cu emotiile si agitatia celor trei echipe mobilizate pentru interventie. Sunt convinsa ca va imaginati cu mare usurinta cate zeci de zgarieturi si vanatai am putut sa adun in acea saptamana, cu atat mai mult cu cat bicicleta era model de barbat, modificata si adaptata pentru fratele prietenei mele. Ca sa nu mai zic de usurinta cu care ma saltam pe ea, doar pentru a cadea pe partea cealalta, prietena mea fiind si mai mica decat mine iar ajutorul din partea ei manifestandu-se la modul de sprijin oferit in ridicarea bicicletei de pe jos si lansarea indemnului : “Hai, Laura, ca poti!”

Cert este ca echipa de interventie rapida si-a facut mereu datoria. Dintr-un ghiozdanel rechizitionat de la un vecin am improvizat o trusa de prim ajutor. Cum ma vedeau clatinandu-ma, gata sa ma alint gratios cu asfaltul, cum o rupeau la fuga spre mine, deschizand gentuta si pregatind spirtul, alifiile si bandajele. Pantaloni rupti, tricouri tavalite, sosete negre ca taciunele, cine le mai tinea evidenta!

Saraca mama nu mai intelegea nimic. Plecam curata, linistita, senina si veneam dupa doua ore ca dupa un razboi dus cu intreaga strada. I-am explicat ca particip la un proces intens de integrare in societate, de familiarizare cu vecinii si de consolidare a relatiilor cu prietenii si ca pentru a atinge acest obiectiv trebuie sa ma cobor la mintea lor si sa particip la actiunile fara sens si logica pe care acestia le desfasurau in fata blocului.

Din cand in cand mai lasam bicicleta in custodie, intram la o burduseala zdravana unde toti ma scuturau, ma curatau si, dupa o minirevizie, mai treceam putin prin fata blocului ca de!, batea la ochi unde stau atata timp - neavand voie sa parasesc perimetrul in care mama ma putea supraveghea. Atunci toata lumea lua o binemeritata pauza, se servea din gustarile pe care le luam din casa – ii spuneam mamei ca nu pot manca singura, pofta de mancare imi vine cand sunt inconjurata de prieteni – si, dupa ce aveam grija sa fiu vazuta macar de doua-trei ori, reveneam pe campul de lupta. Si acum am doua cicatrici pe piciorul drept dar a meritat tot chinul si toata mancarea si dulciurile luate din casa.

Nu voi uita niciodata ziua in care toti cei implicati au votat ca sunt pregatita sa apar triumfatoare pe bicicleta, in fata blocului. M-am imbracat frumos, m-am imbarbatat in oglinda si i-am zis mamei ca plec sa mai socializez putin cu noii mei prieteni. Fericita nespus, mama s-a oferit imediat sa imi pregateasca imediat sacul cu mancare dar i-am zis ca nu este cazul, pentru ca nu stau prea mult de data aceasta.

M-am oprit in capatul strazii si mi-am mobilizat echipele de-a lungul intregii strazi. Am anuntat ca sunt gata si ca primul din capat poate sa o strige pe mama. Am auzit imediat un urlet sfasiat de jale: “Mama lu’ Lauraaaaa!!”. Evident ca mama a sarit imediat mai-mai sa cada peste geam si eu am primit unda verde sa ma indrept spre bloc. Nu cred ca a durat mai mult de vreo 5 secunde sa ajung dintr-un capat in altul al strazii, in fata blocului, in dreptul scarii, fluturand victorioasa cu mana catre mama. Nu aveam emotii cu privire la eventuale accidente pentru ca prietenii mei blocasera oricum tot traficul pentru somitatea care urma sa treaza pe acolo!

Nu cred ca poate exista vreo definitie in vreun dictionar mai vechi sau mai nou care sa redea cuvantul “palid” mai bine decat draga mama mea l-a zugravit pe viu in acea zi. Cred ca ma si vedea cu capul spart, cu mainile si picioarele in ghip sau sub rotile vreunei masini. Am reusit chiar sa ma opresc cu eleganta, sa nu fac nici o prostie si sa ma ridic la inaltimea eforturilor si asteptarilor tuturor celor implicati in acest demers.

Intrucat nu mai avea cuvinte nici macar sa mi le strige de la geam, m-a chemat imediat in casa. Am predat bicicleta, am strans mainele fratilor si surorilor de cruce si i-am anuntat ca voi reveni cu vesti mai tarziu. Am revenit abia a doua seara pentru ca atunci a trebuit sa il astept si pe tata sa revina de la serviciu si sa dezbatem pe larg grava problema care aparuse in familie.

Le-am spus atunci si le spun si acum, vreo 20 de ani mai tarziu: “Nu este oare mai bine sa ma incurajati, sa ma sprijiniti si sa stiti ce naiba se intampla cu mine decat sa traiti senini cu gandul ca totul este perfect si in realitate sa nu stiti nimic sau aproape nimic despre viata mea?”

Din nou am excelat prin discursul indelung gandit si bine pregatit si am punctat foarte clar realitatea evidenta: stiu sa merg cu bicicleta deci nu mai sunt motive de a mi se refuza acest drept castigat. Dupa cateva ezitari si amanari in care, bineinteles, am recurs deja la metode mai putin ortodoxe de convingere sau mai bine zis de manipulare – “Nu mananc!”, “Sa ma lasati in pace!”, “Nu ma iubiti!”, “Degeaba invat si ma chinui sa fac totul bine, nu am nici o satisfactie!”- au hotarat sa imi cumpere bicicleta.

Am avut norocul sa am cel mai frumos Pegas de pe strada. Alb cu rosu, stralucitor, superb. Ma cam durea sufletul cand il imprumutam prietenilor mei de suferinta dar nu prea aveam incotro. Mi se demonstrase ce inseamna sa nu mai fii singur si cat conteaza sa existe cineva care sa iti sara in ajutor atunci cand ai nevoie.

Parea ca ce fusese mai greu trecuse deja. Nici vorba, dragii mei. Conflictul abia acum urma sa inceapa. Va mai amintiti de motivele pe care mi le tot servisera cu privire la locurile pe unde aveam voie sa ma plimb cu bicicleta. Ei bine, nimic nu se schimbase intre timp. Pe strada trebuia sa merg intre anumite ore, atunci cand cei mici dormeau si nu exista pericolul sa lovesc pe vreunul dintre ei. De asemenea, in acel interval orar majoritatea masinilor nu erau in fata blocului, oamenii fiind la serviciu. Pai bine mai, dar atunci nu era chiar nimeni pe strada, decat eu si frumoasa mea bicicleta. Cu cine sa ma intrec, cu cine sa ma joc si in fata cui sa ma laud si eu, dupa cate eforturi depusesem ca sa o obtin?

Mai fugeam si mai dadeam cate o tura prin curtea scolii dar mama ma prindea imediat pentru ca de obicei ma intorceam acasa plina de nisip. Aveam grija sa ma intrec cu baietii mai mari decat mine si sa ma avant in curbe suficient de strans cat sa gust din nisipul proaspat imprastiat pe la colturile scolii. Si mai fugeam cateodata cu prietenii si pe bulevardul care incepea la unul din capetele strazii dar, cum faceam 200 m pe el, imi si rasunau in minte cicalelile mamei cu privire la masinile care ma vor proiecta zeci de metri prin aer, carutele care ma vor arunca intre copitele cailor sau camioanele care ma vor tari dupa ele zeci de kilometri; si, mai ales, suferintele care vor insoti tot acest cosmar, mai ales trairile si lacrimile parintilor mei si nu neaparat ale mele. Si, astfel, mintea mi se incetosa, santajul emotional al parintilor mei isi infigea ghearele in inima mea, privirea mi se impaienjenea si pe prima alee faceam la dreapta spre casa, in timp ce restul copiilor urmau drumul inainte spre noi si noi teritorii de cucerit.

Incet-incet am renuntat sa mai repet faptul ca nu ma puteam misca doar 500 metri in fata blocului si ca aveam nevoie de mai multa libertate si independenta. Am constientizat inca de pe atunci ca nu are sens sa te lupti cu morile de vant, sentiment pe care din pacate il traiesc si acum, tot mai des, cand aleg sa privesc cu atentie in jurul meu.

Ulterior am mai ajuns la o concluzie, si anume ca cea mai buna alegere in asemenea imprejurari este sa iti canalizezi energia si eforturile spre obiective realizabile – evit sa zic obiective SMART-, menite a contribui la obtinerea echilibrului interior, alaturi de sentimentele de implinire si liniste sufleteasca.

Dupa cateva luni de zile de frustrari si scandal in casa, am decis ca cea mai buna decizie in privinta bicicletei este sa o schimb pe o agenda electronica, instrument care mi-ar fi deschis si batatorit drumul spre matematica, unul dintre cele mai mari cosmaruri ale vietii mele.