Targul de carte Gaudeamus

Aflat la cea de a saptea editie, Targul Gaudeamus - Carte Scolara 2009 s-a incheiat sambata 26 septembrie 2009.

Din pacate, din cauze pur subiective, nu am reusit sa ajung mai devreme de aceasta data si sa vizitez in liniste standurile cu carti.

Intrucat imi doream de ceva vreme sa fac cunostinta cu scriitoarea Carmen Musat-Coman, autoarea cartii "Cum s-a facut de-am ramas fata batrana", m-am mobilizat rapid si, dupa ce am reusit sa-mi pornesc masina, nemiscata de aproape o luna din fata blocului, am ajuns in Herastrau - oprindu-ma pe drum sa o culeg si pe prietena mea, Monica.

Am ajuns cu bine la destinatie si, dupa cateva cautari, am gasit si standul Editurii Cununi de stele.

Am reusit, astfel, sa cunosc o doamna de o modestie exemplara, care a avut bunavointa sa imi dea un autograf, rabdarea sa ma asculte si disponibilitatea sa imi raspunda la intrebari, deschizandu-mi mai bine ochii la ceea ce ma asteapta daca urmez drumul scriiturii...

Cum era de asteptat, nu am putut pleca fara sa cumpar o carte si, pentru ca tot era Duminica, in parc, la plimbare, am cumparat o carte despre care mi s-a spus ca imi va dezvalui una dintre cele mai vechi si frumoase povesti de dragoste - "Chandidas, Radhna si Krisna"; am fost avertizata ca este ceva mai deosebit dar mi-am asumat riscul pana la capat (promit sa va tin la curent cu pasajele cele mai frumoase).

Am incercat dupa aceea sa merg pe la toate editurile dar nu am rezistat pana la capat pentru ca atmosfera era aproape sufocanta, era cald si zapuseala. Fiind zi libera, era prezenta mai multa lume decat de obicei. Aceasta ar fi bila neagra pe care as indrazni sa o dau evenimentului in discutie. Cu toate acestea, reprezentatii editurilor erau calmi si cu zambetul pe buze, adulti si copii roiau printre standuri iar cartile ... multe si interesante - suficient cat sa te usureze de ceva banuti buni (trebuie sa amintesc faptul ca erau si carti cu preturi reduse, oferte speciale).

La iesire am avut o surpriza placuta. Am vrut sa fotografiez intrarea in pavilion, ca amintire a acestei plimbari. Imediat ce am facut poza, spre mine s-a indreptat hotarat un domn foarte serios. Ajungand mai aproape, m-a intrebat pe un ton destul de aspru de ce fac acea poza. Sincer, in acel moment nici nu imi mai aminteam dar eram dispusa sa-i fac cadou si aparatul numai sa ma lase in pace. Mi-am revenit surprinzator de repede si i-am spus ca vreau sa pun poza pe blogul meu si sa povestesc prietenilor despre ce am vazut aici. Dintr-o data soarele a inceput sa straluceasca si mai tare decat pana atunci si, cu un zambet cald, mi-a spus ca initiativa mea este mai mult decat binevenita doar ca ... este ultima zi a targului...

I-am spus ca stiu, imi amintesc si ca promit ca pe viitor sa fiu mai atenta la asemenea detalii. Oricum, simtind devotamentul meu sincer m-a informat despre urmatorul eveniment - Targul International Gaudeamus - Carte de invatatura 2009 (25-29 noiembrie) si m-a intrebat daca vreau sa particip la conferinta de presa care va avea loc inaintea acestuia.

Cum sunt o jurnalista in rapida ascensiune, am imbratisat cu placere ideea si mi-am dat acceptul pentru a primi invitatia in zilele urmatoare.

Si, pentru ca am inceput articolul cu o referire la masina, voi incheia cu o poveste cu miros de benzina. M-am indreptat spre iesire si, cand m-am apropiat de locul unde parcasem, ghici cine trona fata in fata cu masina mea ?! Doi tineri Walkeri - politisti autohtoni pe motociclete. Am zis ca nu e adevarat, ca visez si, cum obisnuiesc sa cred atunci cand sunt in preajma masinii mele, ca numai mie mi se poate intampla!

Nu mai amintesc nimic de faptul ca nu eram prea convinsa daca am voie sa parchez acolo...sau de faptul ca nu aveam nici cea mai vaga idee pe unde trebuia sa plec pentru ca la momentul sosirii in zona mi-am spus ca voi analiza problema la plecare, dupa ce ma voi fi relaxat in timpul plimbarii prin parc. Problema majora era ca acestia stationau la un metru in fata mea si eu trebuia sa intorc fix pana in ei, din trei miscari. Am zambit gales, i-am soptit Monicai sa dea putin ochii peste cap si am pornit masina. Cu justa mea apreciere a distantei, am scos capul pe geam si le-am zis surazand ca nu am loc sa ma intorc pana in ei. Zambind la fel de seducator, mi-au spus, intr-un glas la unison, ca am loc, sa nu ma tem si nu au binevoit a misca motocicletele nici macar un pas. Si, neavand incotro, sub privirile ocotitoare ale tinerilor domni politisti, ambaland masina ca un sofer de weekend care se respecta, am reusit sa intorc si sa plec cat mai repede, fara nici un fel de incidente.

Ce sa zic, asa imi trebuie daca las atata loc liber in fata masinii...lasa ca data viitoare parchez eu masina la milimetru...yeah right :))

Martin Page - "M-am hotarat sa devin prost"

Scriitorul francez MARTIN PAGE reuseste performanta de a se impune ca romancier de enorm succes inca de la prima sa carte, publicata la noi cu titlul “M-am hotarat sa devin prost”.

“Acum, la douazeci si cinci de ani, sperand intr-o viata ceva mai blanda, Antoine a luat hotararea sa astearna peste creierul lui giulgiul prostiei. Constatase de prea multe ori ca inteligenta este cuvantul care desemneaza prostii bine ticluite si frumos pronuntate, ca este atat de pervertita, incat de multe ori esti mai avantajat fiind prost, decat intelectual consacrat. Inteligenta te face nefericit, singuratic, sarac, pe cand deghizarea inteligentei iti confera o imortalitate de hartie de ziar si admiratia celor care cred in ce citesc.”

...................

“Se gandea serios sa devina alcoolic. E o preocupare. Alcoolul ocupa gandurile in intregime si da un scop in disperare: sa te vindeci. Atunci ar frecventa reuniunile Alcoolicilor anonimi, si-ar povesti parcursul, ar fi sustinut si inteles de fiinte asemeni lui aplaudandu-i curajul si vointa de a se lasa. Ar fi un alcoolic, adica cineva care are o boala recunoscuta pe plan social. Pe alcoolici lumea ii deplange, ii ingrijeste, ei se bucura de consideratie medicala, umana. Pe cand pe oamenii inteligenti nimeni nu se gandeste sa-i planga: “El studiaza comportamentele umane, cred ca asta il face foarte nefericit”, “ Nepoata mea e inteligenta, dar e o fata foarte in regula.Vrea sa scape”, “La un moment dat, mi-a fost teama c-o sa devii inteligent.”

......................

“A fi curios, a vrea sa intelegi natura si oamenii, a descoperi artele ar trebui sa fie tendinta oricarei minti. Dar, daca asa ar sta lucrurile, cu organizarea actuala a muncii, lumea ar inceta sa mearga mai departe, pentru simplul fapt ca asta ia timp si dezvolta spiritul critic. Nimeni nu ar mai munci. De-asta oamenii au gusturi si dezgusturi, lucruri care ii intereseaza si altele care nu; pentru ca, altfel, nu ar exista societatea. Pe cei pe care ii intereseaza prea multe lucruri, ii intereseaza chiar si subiecte care nu-i interesau a priori – si care vor sa inteleaga motivele lipsei lor de interes – platesc un pret printr-o anumita singuratate. Pentru a scapa de aceasta ostracizare, este necesar sa te dotezi cu o inteligenta care are un rol, care serveste o stiinta sau o cauza, o meserie; pur si simplu o inteligenta care serveste la ceva. Presupusa mea inteligenta, prea independenta, nu serveste la nimic, adica nu poate fi recuperata pentru a fi folosita de catre o universitate, o intreprindere, un jurnal sau un cabinet de avocatura.
Eu am blestemul ratiunii; sunt sarac, celibatar, deprimat. De luni de zile reflectez la boala mea de a reflecta prea mult, si am stabilit cu certitudine corelatia dintre nefericirea mea si incontinenta ratiunii mele. Sa gandesc, sa incerc sa inteleg nu mi-a folosit la nimic, ci mi-a adus numai neajunsuri. Sa reflectezi nu este operatie fireasca, raneste, ca si cum ar scoate la iveala cioburi de sticla si bucati de sarma ghimpata amestecate cu aerul. Nu reusesc sa-mi opresc creierul, sa-i incetinesc ritmul. Ma simt ca o locomotiva, o locomotiva veche care se napusteste pe sine si care nu se va putea opri niciodata, caci carburantul care-i da puterea vertiginoasa, carbunele ei este lumea. Tot ceea ce vad, simt, aud, da buzna in cuptorul mintii mele, o ambaleaza si o face sa mearga cu viteza maxima. A incerca sa intelegi este o sinucidere sociala, inseamna sa nu mai gusti viata fara sa te simti, in pofida vointei tale, ca o pasare de prada si totodata devoratoare de cadavre, care isi sfarteca obiectele de studio.”

..............

“Cu o simplitate emotionanta, Antoine le-a explicat ca nu se poate impiedica sa gandeasca, sa incerce sa inteleaga, si ca asta il face nefericit. Daca cel putin studiul i-ar fi dat bucuria cautatorului de aur…Dar aurul pe care il gasea avea culoarea si greutatea plumbului. Mintea lui nu-i dadea nici un ragaz, il impiedica sa doarma cu intrebarile ei neincetate, il trezea in toiul noptii cu indoielile si indignarile lui. Antoine le-a povestit prietenilor lui ca, de multa vreme, nu mai avea nici visuri, nici cosmaruri, intr-atat ideile ii umpleau spatiul somnului. Din cauza ca gandea prea mult, ca avea o constiinta in stare permanenta de turgescenta, Antoine traia prost. Acum dorea sa fie inconstient un pic, sa ignore mult cauzele, adevarurile, realitatea…Se saturase de acea acuitate a observatiei care ii dadea o imagine cinica asupra raporturilor umane. Voia sa traiasca, nu sa stie realitatea vietii, doar sa traiasca.
Le-a reamintit prietenilor lui tulburati, de tentativa de a deveni alcoolic si de proiectul de sinucidere esuat. Prostia era ultima lui sansa de salvare. Inca nu stia cum sa procedeze, dar a promis sa-si consacre toata vointa pentru a deveni prost. Spera sa puna putina apa in vinul lui fara alcool, sa devina mai maleabil, sa se debaraseze de prejudecatile pe care le numim adevaruri. Antoine nu dorea sa fie un imbecile perfect, ci sa-si dilueze inteligenta in aliajul vietii, sa renunte la a mai analiza mereu totul, la a decortica totul. Spiritul lui fusese intotdeauna un vultur cu privirea sigura, cu gheare si cu cioc ascutit. Acum voia sa-l invete sa fie un cocor falnic, sa planeze si sa se lase purtat de vant, sa profite de caldura soarelui si de frumusetea peisajului.”

...........

“Edgar ocoli biroul si se aseza alaturi de Antoine. Ii puse o mana pe umar, plin de solicitudine pentru pacientul lui cel mai familiar, cel mai apropiat, prietenul lui.
- Esti deprimat? E ceva ce nu merge? intreba el, nelinistit.
- Nimic nu merge, Edgar. Dar nu-ti fa probleme, sunt pe cale sa caut o solutie. Cea mai buna mi se pare sa devin prost…
- Ce?
- Poti sa-mi faci un serviciu? Descrie-ma. Daca ar trebui sa-i vorbesti cuiva despre mine, ce ai spune?
- Nu stiu…Ca esti stralucit, inteligent, cultivat, curios in ambele sensuri ale termenului, simpatic, amuzant, putin prea imprastiat si indecis, nelinistit…
Pe masura ce pediatrul insira calificativele ce-l caracterizau pe prietenul sau, chipul acestuia se intuneca de parca asta ar fi fost o lista a bolilor grave de care suferea.
- Este extrem de magulitor, in fine, ar trebui sa fie, dar viata mea e un iad. Cunosc o multime de oameni idioti, inconstienti, plini de certitudini si de prejudecati, niste imbecili perfecti, si care sunt fericiti! Eu unul o sa fac ulcer, am deja cateva fire de par alb…Nu mai pot sa traiesc asa, nu mai pot. Dupa un studiu minutios al cazului meu, am dedus ca inadaptarea sociala mi se trage de la inteligenta mea vitriolanta. Nu-mi da niciodata pace, n-o pot imblanzi, ma transforma intr-un castel bantuit, intunecos, primejdios, nelinistitor, posedat de spiritual meu chinuit. Ma bantui pe mine insumi.
- Chiar daca inteligenta ta este cauza problemei, nu pot sa fac ceea ce-mi ceri. Ca medic, nu pot, este contrar oricarei etici. Iar ca prieten, nu vreau.
- Nu mai pot de cat gandesc, Ed, trebuie sa ma ajuti. Creierul meu alearga ca la maraton toata ziua, toata noaptea, se invarte neincetat ca o roata pentru hamsteri.
- Imi pare rau, nu pot. Nu te inteleg: esti fantastic, original, nu-ti dai seama ce noroc ai. Va trebui sa-nveti sa traiesti fiind tu insuti. Pentru o vreme, pana iti revii, pana depasesti starea asta, vom gasi o solutie de depanare ca sa-ti amelioram viata.
- Ameliorarea vietii mele ar fi sa fiu stupid.
- Este stupid.
- Deci sunt pe calea cea buna. N-am putea scoate o parte din neuronii mei? Exista banci de organe, banci de sange, banci de sperma, ar trebui sa existe si banci de neuroni, nu? In felul asta, cei care au prea multi neuroni pot sa le dea tuturor celor care au o carenta in privinta asta. In plus, ar fi un gest umanitar.
- Nu, nu exista asa ceva, Antoine. Imi pare foarte rau.
- Atunci ce pot sa fac, Ed? Ce-o sa se aleaga de mine? De ce sunt deosebit? Doresc banalitatea vietii, vreau sa fiu asemeni celorlalti. Doar o furnica printre furnici.”

..............

“Antoine i-a poftit pe Charlotte, Ganja, As si Rodolphe la o gustare irlandeza in noul lui decor. Masa era acoperita cu delicii nordice: ceai cu unt, bucatele de rahat cu pinguin, gogosi cu ierburi confiate, prajite in grasime de foca…Antoine si-a reafirmat hotararea de a fi prost, macar pentru un timp, pentru a incerca sa-si dilueze constiinta mult prea concentrata. Considerand acest proiect ca fiind un rau mai mic, amicii lui i-au acordat, cu regret, sprijinul lor. Antoine i-a invitat sa nu provoace discutii pe teme majore, ci sa stea la taclale despre una si alta, despre vreme, despre acele lucruri anodine si frivole pe care el le neglijase pana acum.
- Banuiesc, ii spuse Ganja, ca partidele noastre de sah sunt de domeniul trecutului?
-Pentru moment, da. Dar iti propun sa le inlocuim cu partide dintr-un alt joc, pe care l-am descoperit datorita vecinilor mei. Se cheama Monopoly. Scopul jocului e simplL Trebuie sa castigi bani, sa fii abil, sa te comporti ca un bun capitalist imbecil. Este fascinant. O virtute a acestui joc este ca el ar trebui sa ma invete, si poate, chiar sa ma converteasca, prin latura sa ludica, la morala liberala. Voi adera la ceea ce astazi condamn, ca un simplu joc, fara sa ma preocupe consecintele chiriilor mult prea mari care arunca atatea familii in strada. Voi deveni un zgarie-branza, egoist, fara alta grija decat banul, fara alta framantare si intrebare existentiala majora decat modul in care sa castig cat mai mult cu putinta.
- Atunci, risti sa devii un adevarat imbecil, remarca Charlotte.
- Sa fiu un adevarat imbecil ar fi un bun remediu pentru boala mea. Am nevoie de un tratament radical: sa fiu imbecil, asta ar fi chimioterapia pentru inteligenta mea. E un risc pe care mi-l asum fara sovaire. Dar daca, peste sase luni, vedeti ca ma complac putin prea mult in calitatea de…tampit, interveniti. Scopul meu nu este sa devin stupid si cupid, ci sa las sa circule molecule din astea prin corpul meu, pentru a-mi curata mintea prea dureroasa. Dar sa nu interveniti mai devreme de sase luni.
Intr-un sonet magnific, As ii spuse lui Antoine ca risca sa-si piarda personalitatea, sa fie contaminat de aceste otravuri pe care le va lasa sa patrunda in el.
- Si asta e un risc. Cu atat mai mult cu cat faptul de a fi idiot aduce mult mai multa placere decat acela de a trai sub jugul inteligentei. Asa esti mult mai fericit, e cert. Nu va trebui sa pastrez sensul prostiei, ci elementele benefice care inoata prin ea ca niste oligo-elemente: fericirea, o anumita detasare, capacitatea de a nu mai suferi de empatia mea, o lejeritate in viata, in spirit. Lipsa de griji!”
................

“ Banii, succesul, integrarea intr-un mediu recunoscut ca avand baze solide, toti acesti factori contribuie la o economisire de sine. Nu mai ai nevoie sa te gandesti la dorintele tale, la morala ta, la actele tale, la prietenii tai, la viata ta, nu mai ai nevoie sa intelegi, sa cauti: mediu iti ofera toatea acestea la cheie. Antoine a primit trusoul sau de casatorie cu societatea. Este o chestiune de economii de energie; este categoric mai putin obositor, mai putin stresant decat sa incerci sa gasesti totul tu insuti, sau sa inventezi. Nu, nu merita osteneala, ti se vor pune la dispozitie emotii prefabricate, ganduri preasamblate.”

Eu sau televizorul - care pe care?!

De cativa ani buni am in camera un televizor color. Inceputul sfarsitului pentru mine. Afirm si sustin cu tarie acest lucru pentru ca din momentul in care am descoperit lumea mirifica a micilor comedii de jumatate de ora si a stirilor senzationale de la ora 19 am inceput sa renunt la tot ceea ce m-ar fi putut salva putin din acest hatis de curata prosteala in care ma invart zilnic.
Sunt convinsa ca este cel mai puternic si sigur mijloc de a manipula pe cei saraci cu duhul ca sa nu zic prosti de-a dreptul. Puteti sa va revoltati si sa ma contraziceti dar daca respirati adanc, va calmati si va ganditi putin, imi veti da dreptate.
De cate ori nu ati vrut sa cititi seara cateva pagini dintr-o carte si ati zis sa dati putin drumul la televizor inainte de a va apuca de citit? Aha, am dreptate!
Poate recunoasteti atunci si de cate ori ati ramas cu ochii tinta in televizor pentru a urmari cine stie ce film pe care, de fapt, il vedeati a doua, a treia sau a patra oara…
Si ma refer acum la fete: nu cred ca exista vreuna dintre noi care in ultimii zece ani sa nu fi urmarit macar cateva episoade dintr-o telenovela, indiferent ca ne referim la una portugheza, spaniola, turceasca sau de oricare alt fel (includ aici si miniserialele de medie).
Nu cred ca este cazul sa ma mai opresc pentru a aminti despre filmele cu picioare in burta si pumni in cap urmarite asiduu de dragii nostri prieteni, soti sau amici.
De cate ori nu m-am jurat ca gata, de maine nu ma mai uit la nici o prostie de film, comedie de 30 de minute, stiri senzationaliste si marsav prezentate, talk-showuri ieftin regizate si alte porcarioare care imi spala creierul si ma obosesc aiurea! Cate termene limita nu mi-am fixat pentru a pune capat acestei morti lente a creierului, de cele mai multe ori alegandu-mi data de 1 a lunii urmatoare sau urmatoarea zi de luni.
Dar ce nu am facut pentru a-mi opri acest elan bolnav, pentru a ma intoarce la omul care eram! Am scos bateriile de la telecomanda si le-am dat parintilor mei sa le ascunda. Aiurea, cand a venit seara si nu am avut somn am scos bateriile de la tastatura calculatorului si am pornit televizorul. Cum iarasi trecuse data de 1, a trebuit sa astept urmatoarea luna pentru a o lua de la capa , in caz contrar demersul neintegrandu-se in ordinea cosmica. A venit urmatoarea luna cand m-am hotarat sa predau parintilor mei in custodie chiar telecomanda. Foarte buna ideea dar am redescoperit placerea miscarii in timpul noptii cand, bineinteles, ma ridicam din pat pentru a schimba posturile la televizor.
Le-am incercat pe toate si degeaba. Dar, gata! M-am hotarat! Nu ma biruie pe mine un televizor. Si nu este nevoie sa il dau afara din camera. Imi voi demonstra in primul rand mie si apoi intregii lumi ca acesta nu este un drog si ca sunt mult mai puternica decat el.
Acestea fiind zise, m-am pregatit aseara sa ma culc. O seara linistita de joi. Am zis ca sfidez toate regulile bine stabilite chiar de mine si demonstrez eu ca am suficienta vointa pentru a razbate. Mi-am luat frumos o carte si am inceput sa citesc. Ce frumos, liniste deplina, in camera patrundea subtil doar aerul rece si incarcat cu miresme parfumate de la mancarea gatita cu untura ranceda de vecinii mei care si-au facut bucatarie in balcon. M-am ridicat din pat si am mai apropiat putin geamul, neputandu-l inchide din cauza caldurii chinuitoare. Numai liniste si pace pana cand dintr-o data aud o pocnitura ca si cum ar fi crapat un cazan, zgomot urmat de nenumarate batai, tipete si bineinteles mult adoratele si iubitele versuri in top: “Sa traiasaca nasul mare, sa traiasca nasa mare!” Nu au intarziat sa apara si strigatele lor surori: “De la nasul mare, fara numar, fara numar!!!”
Nu cred ca va puteti imagina dimensiunea infricosatoare pe care o avea in acea secunda vena care imi trece pe la tampla. Am numarat pana la 5, am respirat adanc, m-am ridicat si am inchis geamul. Deja nu ma mai puteam concentra pentru ca mintea mea era atenta la versurile pe care avea grija sa le analizeze si sa le corecteze in timp ce eu ma incapatanam sa citesc mai departe. Intr-un vacarm in care nu am reusit sa ma inteleg cu parintii mei pentru a afla, macar de curiozitate, ce podoaba de vecin s-a mai mutat in blocul nostru, hotarasc ca sunt prea nervoasa sa ma culc dar nu cedez complet. Ma asez in pat si incep sa ma gandesc la ziua ce avea sa urmeze si la sfarsitul de saptamana cand urma sa plec la munte, departe de tot si de toate.
Am reusit cu aceasta ocazie sa ajung la concluzia ca patul meu cel mare este mult prea mic pentru asemenea imprejurari si am ajuns sa stau pe partea de la perete, acolo unde nu dorm niciodata. Dupa ce mi-am aranjat pernele, mi-am schimbat cearseaful care ma intepa intr-una si am fost de vreo trei ori la baie m-am asezat iar sa ma culc. Incet-incet am deschis ochii si am inceput sa fixez led-ul rosu de la televizor. Nu cred ca am intalnit pana acum atata obraznicie si tupeu – cu cat ma uitam mai insistent la el cu atat ma provoca si mai tare sa pornesc televizorul. Am iesit iar din camera, mi-am luat un mar, l-am mancat si m-am asezat, din nou, sa ma culc. Sunt informata, impreuna cu vecinii mei de pe o raza de vreo trei cartiere, ca ar fi indicat sa ne relaxam pentru ca petrecerea abia incepe. Deschid larg ochii, ma uit din nou la luminita rosie si …pornesc televizorul.
Asta este! Eu am vrut sa pun capat acestei relatii dar probabil ca nu era momentul, probabil ca trebuia sa urmaresc vreo emisiune chiar in acel moment. Poate ca nu se face asa, dintr-o data, si poate ca ar fi mai bine sa ma multumesc cu a castiga lupte mai mici la inceput, fara a avea pretentia ireala de a castiga direct marele razboi. Ma gandesc sa reduc timpul pe care il petrec in fiecare seara in fata televizorului si, cu multa perseverenta, sa continui prin a ma uita la televizor o zi da, una nu. Cred ca asa ar fi cel mai bine pentru inceput. Sau poate ca nu, poate ca tot dintr-o data trebuie pus capat acestei relatii toxice.
Cert este ca diseara trebuie sa fac ceva in acest sens. Gata! Este ultima seara in care ma mai uit la el, incepand de maine seara il mut in camera parintilor! Acum chiar ca m-am hotarat!

din ciclul "Dragostea in patru ipostaze"

Episodul 1. Dragostea pentru partenerul de viata

“Dragostea e chiar parte din suflet. E de aceeasi natura. Dragostea e o scanteie divina ca si sufletul, si tot ca el e incoruptibila, indivizibila, nepieritoare. E un punct de foc in noi, nemuritor si infinit, pe care nimic nu-l poate margini si nimic nu-l poate atinge. Il simti arzand pana in maduva oaselor si-l vezi stralucind pana in adancurile cerului.” – Victor Hugo


Aparent simpla si destul de clara, dragostea constituie o necesitate a vietii noastre tot la fel de importanta si vitala precum aerul dar la fel de straina multora dintre noi precum un ravas cu vechi insemne dintr-o limba de mult moarta.
Atat de periculos de dulce, simpla ei amagire iti poate da peste cap toata viata care pana atunci aveai convingerea ca iti apartine ... tie si numai tie. Sigur, ma refer la acele caractere puternice care au curajul de a se arunca in valtoare minunata si nebuna a dragostei.
Dupa cum spuneam, dragostea este un dar pe care numai cei cu adevarat norocosi il primesc de la viata. Si, ca sa te delectezi pe deplin gustand din fructul ei, cred ca trebuie sa fii cu adevarat deosebit, sa ai un suflet mare si o inima si mai mare pentru a face posibila aceasta intalnire norocoasa a vietii. Atunci, aceste cerinte preliminare fiind indeplinite, poti avea sansa maxima de a ti se raspunde la tot ceea ce inima ta simte ca are de daruit, sufletul tau de impartasit si mintea ta de declarat lumii intregi.
Dragostea este de cele mai multe ori o intamplare. O intamplare care se poate transforma intr-o experienta fericita sau intr-una mai putin fericita - depinde si de tine ce glas va avea in final aceasta pasare maiastra a sufletului tau. Dragostea te poate ridica pana in inaltul cerului senin sau, intr-o clipita, te poate arunca in cea mai neagra mocirla a iadului. Ea te poate face sa te simti ca un nou-nascut care nu stie nimic despre nefericirile, greutatile si dezamagirile stranse o data cu anii si experienta de viata. Sau, dimpotriva, poate sa nasca in tine cele mai mari cosmaruri, dureri despre care pana atunci citisei doar prin carti, dureri pe care nu ti le imaginasei vreodata posibile. Te poate transforma intr-un print/printesa la fel de usor cum te poate onora cu rangul suprem de cersetor/cersetoare la poarta vietii tale.
Cu toate acestea, nu pot spune decat ca merita toate bucuriile si toate chinurile cu care te insoteste la drum. Merita dar cu o singura conditie – sa fie adevarata. Cred ca este un subiect pentru care au curs rauri intregi de cerneala si zeci de mii de pagini au fost sacrificate (cu copaci cu tot - aici nu mai stiu cat de bine a fost - mentiune pentru carcotasi!).

Ma refer la dragostea care se naste intre doua suflete curate, sincere, de buna-credinta. Nu am de gand sa taxez acum pe barbati sau pe femei in vreun fel anume. Impostori exista de ambele parti. Este unul din domeniile vietii noastre unde cred ca spargem toate clasamentele fara prea mari eforturi, detasandu-ne clar pe locul fruntas.
Ma refer la deschiderea cu care ii impartasesti persoanei de langa tine cele mai personale si intime trairi, gandurile si sperantele tale. Atunci cand o iei de mana si ii faci cunostinta cu cele mai de pret bogatii ale tale – caldura sufleteasca, setea de viata, generozitatea renuntarii la propria persoana.
Din pacate, sunt atat de putini cei care risca sa isi dezvaluie natura lor interioara, pur umana, in fata altcuiva... Nu este infinit mai simplu sa fim in trend cu viata de acum, intens mediatizata si premiata la fel de fel de emisuni si prin zeci de ziare si reviste? El, un batranel ce i-ar putea fi ei tata sau chiar bunic; ea, sublima infatisare si prezenta impozanta care iti rapeste mintea si iti tulbura gandirea fix pana cand deschide gura pentru a-ti impartasi preocuparea ei pentru plimbarile prin Mall si dorinta de a salva lumea de foamete si razboaie? Nu, nu sunt rea, dar haideti sa ne uitam in jurul nostru si, daca gresesc, va rog sa ma contraziceti. Cu siguranta, poti fi date suficiente exemple si inversand cele doua roluri, dar nici macar nu le mai amintesc…
Imi spunea un tanar domn cu pretentii de barbat adevarat – care, de fapt, traia impartit intre trei relatii: cea a iubirii de sine, cea cu o femeie de genul celor de mai sus si una constand in testarea permanenta a “generoasei ofertei existente”, in cautarea a ceva ce nici el nu stia ce anume, probabil a perfectiunii care nu exista – ca viitorul nostru, in special al romanilor, este pierdut pe termen mediu si lung. Motivul: faptul ca multe din femeile de azi sunt cele despre care vorbeam mai devreme – pitzi de Mall- cele care educa copiii de azi, adultii de maine. M-a intristat peste masura si nu prea m-am avantat in discutie. Poate, cumva, pentru ca in ceea ce zicea era si un sambure de adevar.

Este adevarat ca traversam o perioada de criza economica, sociala, politica dar in privinta moralitatii nu exista scuze. Cu toate acestea, situatia actuala vine acum si acutizeaza o criza morala inceputa cu multi ani in urma. Nu stiu cum era pe vremea parintilor nostri dar, cu siguranta, veninul materialismului, parvenitismul ieftin si laurii stupizeniei meschine nu stapaneau atata puzderie de suflete cum stapanesc astazi. Sub masca unui fals respect de sine si a unei loialitati trambitate cu grija printre niste carduri aurii, multe femei accepta relatii sortite din start esecului. Iar si mai multi barbati nu se lasa cu nimic mai prejos. Au grija sa imparta cu generozitate in stanga si in dreapta din intelepciunea zecilor de experiente sexuale traite atat de patriotic in Romanica zilelor noastre, sub scuza ieftina ca, atat vreme cat exista femei disponibile pentru asa ceva, "Nu se face sa ratezi asa oportunitati si nici nu e politicos sa refuzi un cadou!".
Si, totusi, revenind la normalitate, asa cum o vad eu, aleg sa cred ca mai avem o sansa. Asa cum se face apel la salvarea mediului, la salvarea scolilor, a cainilor vagabonzi sau a viitorului nostru politic, eu as face un apel la salvarea viitorului nostru moral, a vietii si a sufletului, a dragostei adevarate!


“Dragostea adevarata este un foc mistuitor care isi duce flacara in celelalte sentimente si le insufleteste cu o vigoare noua!” – Jean Jacques Rousseau

O zi obisnuita de luni...oare?!

Prima parte


Ora 6.15, inca o zi obisnuita de luni.
Toate bune si frumoase pana cand un pocnit infundat imi alinta nervii deja obositi la inceput de noua saptamana.
Deschid ochii, caut sa imi dau seama ce se intampla si incerc sa imi opresc privirea pe ceva cunoscut din camera. In ameteala si saturatia specifice diminetilor din ultima perioada, nimic din jurul meu nu mi se pare familiar si, totusi, parca mi-ar sopti ceva. Dupa ce respir adanc de cateva ori, recunosc: “A, da, sunt in camera mea!".
Se pare ca amenintarea unui razboi civil in apartamentul de deasupra mea a trecut, asa ca incerc sa mai adorm putin, fiind prea devreme pentru a ma trezi si a pleca la serviciu. Nu apuc sa imi termin gandul ca urmeaza un ropot de batai mai mici, acompaniate de scrijelit de metal pe ceva de portelan - gen farfurie sau castron, asa ca ma trezesc de-a binelea si incep sa bomban poetic indreptandu-ma spre baie.
Acompaniata de aceasta muzica sublima a indolentei supreme, ma spal pe dinti. In aceste momente in mintea mea incoltesc cele mai cenusii ganduri zamislite de o bogata imaginatie, ganduri demne de a servi drept intoducere intr-un film de groaza. Doua dintre ele imi capteaza repede intreaga atentie. Ce-ar fi daca la miezul noptii as da brusc muzica la maximum, pe o melodie gen Beethoven sau Bach, si i-as tortura marunt si cu rabdare pe mult-iubitii mei vecini?! Iar dupa ce i-as lasa iar sa adoarma, as lua microfonul de la statie si as incepe sa recit cu maiestrie si talent din Eminescu ?!
Nu ma deranjeaza atat de tare faptul ca au in casa trei caini care imi tin uneori de urat cu concursurile lor de tinere talente in ale latratului. Nici faptul ca se alearga prin casa unul pe altul sau se lupta cu indarjire pentru unica minge daruita de inspiratul lor stapan. As putea trece si peste faptul ca uneori seara isi ascut unghiile si isi ingrijesc coltii tragand de linoleum sau se alinta cu gingasie trantindu-se intr-o serie de busituri si tulumbe pe covor, pana cand mi se ridica parul in cap de nervii gata sa-mi explodeze. Dar sa fiu trezita dimineata, cand li se curata tambalele de mancare si li se improspateaza apa, fara pic de respect si urma de bun-simt elementar, ca sa nu mai vorbim de cei sapte ani de acasa (se pare ca vreo doi jumate!), asta chiar nu o mai pot inghiti!
Pe masura ce minutele zboara haotic, ma indrept spre usa de la iesire si fac ultimele verificari. Ma uit in geanta dupa portofel – mai putin pentru bani si mai mult pentru documentele din el; caut telefonul – nu stiu cum as putea supravietui fara inca un stres in plus dat de onoarea de a fi apelata de cele mai multe ori pentru a veni in ajutorul cuiva; sticluta cu dezinfectant – ziua mea ar fi sortita unei panici continue daca as uita sa o iau; si, nu in cele din urma, cartea pentru citit in metrou - in cazul in care as reusi sa o scot din geanta la ora la care merg cu metroul.
Totul fiind in aparenta ordine, ies pe usa si verific daca am inchis corespuzator. Cand ajung in fata blocului asist la un mic spectacol cu care nu m-am obisnuit nici pana acum: doi vecini se cearta pe un loc de parcare. Daca nu ai sti despre ce este vorba, ai crede ca cel putin unul dintre ei l-a pocnit pe celalalt, a incercat sa-i fure bani din buzunar si, eventual in acelasi timp, l-a si jignit de moarte. Ma uit la fetele lor spumegande de furie oarba, ii ocolesc cu o gratie deprinsa din multele ambuscade din care am scapat ca prin minune, si ii las sa-si imparta in continuare zecile de laude si preamariri spre deliciul gurilor casca din preajma lor – fiind inca dimineata iar ei in forma maxima, este evident ca spectacolul va mai dura ceva pana se vor fi auzit aplauzele finale.
Ies din zona zero in care ma aflu si ma indrept spre bulevard, spre metrou. O mare iubitoare de eficienta si maxima economisire a timpului, imi propun in fiecare zi sa ajung cat mai repede la metrou. Aici incepe distractia. Cu cat ma incapatanez sa ma deplasez mai repede, cu atat parca cineva vrea sa ma ajute in a-mi depasi propriile limite - cele ale rabdarii, evident. La cativa metri in fata mea un grup de maidanezi au si ei ceva de impartit, macar de data aceasta este ceva de mancare si nu vreo problema existentiala precum cea a spatiului de parcare.
Schimb directia si traversez. Mai merg putin si in fata mea imi apar doi batrani –unul langa celalalt, si nu unul in spatele celuilalt, asa cum ai fi tentat sa le recomanzi cu caldura a se pozitiona pe trotuar. Dupa cum merg si isi leagana duios sacosile goale, luni la ora 8.00 dimineata, nu imi pot imagina decat ca vor sa testeze profesionalismul si punctualitatea vanzatorilor din piata de la coltul strazii, profitand de o scurta plimbare matinala la o ora la care majoritatea celor care trebuie sa mearga la munca alearga spre scumpele lor temnite. Nu ma aud cand le cer scuze si, totodata, permisiunea de a trece pe langa ei, asa ca ma arunc usor pe langa trotuar si, in timp ce ma uit la ceas, merg si mai repede spre metrou.
In elanul unei naivitati specifice varstei, fac imprudenta de a-mi imagina ca la ora aceea as putea sa traversez pe trecerea de pietoni. Aici ma intersectez, in urlet de roti, claxoane si fraze pe care nici macar nu le pot reda, cu posesorii de masini, mari, elegante si cu multi cai-putere. Adica cum mi-am putut imagina eu, ca simplu muritor ce sunt, din categoria "pe propriile picioare", ca am dreptul de a trece inaintea lor, pe umila mea trecere de pietoni chiar si pe culoarea verde a semaforului - verde pentru mine, carcotasilor!
Incerc sa evit energiile negative care imi dau seducator tarcoale, si ma retrag in asteptarea urmatoarei culori verde – poate daca sunt pe faza, imi tin respiratia si prind momentul cheie, voi reusi sa traversez strada cat mai repede. Ma uit in jurul meu si simt ca prind curaj. Identific in privirile celor din jur o solidaritate muta si aceeasi dorinta oarba de victorie.
Dupa ce reusesc sa traversez si cobor in metrou, respectandu-mi locul care mi se cuvine in multimea de capete plecate, constat ca am nevoie de inca un sistem nervos pentru a supravietui incercarii supreme de a ma urca in vagonul de metrou.
O multime pestrita de ganduri si framantari ma intampina pe peron. Simt ca incep sa ma sufoc si imi scot cartea din geanta. Noroc ca metroul a ajuns sa vina la mai mult de zece minute – am astfel timp pentru o doza de oxigen degajata cu generozitate din paginile cartii.
Aud un vuiet ademenitor al disperarii si inima incepe sa imi bata si mai tare. Inchid cartea, spun o rugaciune si incerc sa imi fac loc prin multime, cat mai aproape de peron. Fete si mai intunecate ma intampina la fiecare pas. Ma imbarbatez si imi zic ca nu poate fi mai rau decat in lupta cu masinile – mai multe si mai nervoase decat o simpla garnitura de metrou. Putin mai tarziu ajung la concluzia ca m-am inselat crunt.
Metroul opreste. Ma dau intr-o parte pentru a face loc celor care trebuie sa coboare. Nu stiu daca sa rad sau sa plang. Oricum, raman fara cuvinte. Incepe o lupta corp la corp intre cei care vor sa coboare si cei care nu mai au rabdare si vor sa urce. Fete schimonosite de durere, scancete de cruda neputinta, replici rautacioase scuipate printre dinti, toate se amesteca intr-o piesa tragi-comica de cea mai vulgara factura.
Ii las sa termine si ma urc si eu, lipita de usa, si de alti cinci oameni cu care am astfel ocazia sa ma cunosc aproape in intimitate – tot ma vaitam eu ca nu prea ies in lume si nu prea reusesc sa imi fac prieteni noi.
Iar fac imprudenta de a gandi ca gata!, ce a fost mai rau a trecut. Dupa cateva frane urmate de accelerari in forta, ocazie cu care aflu mai exact cu ce parfum s-au dat noii mei prieteni si ce culoare au ochii lor, ma intreb daca nu cumva am nimerit intr-un parc de distractii si ma aflu acum in tunelul groazei.
Inchid ochii cateva secunde, cat sa nu par nebuna si nici sa nu imi dispara geanta sau ceva din ea, si ma gandesc la weekendul care se apropie – nu mai sunt decat vreo 4 zile jumate asa ca nu imi permit inca o deprimare si deschid ochii, infruntand realitatea prezenta.
Ajung si la statia la care trebuie sa cobor. Ma uit cu sincera compatimire la dragii mei prieteni care merg mai departe, ii salut dintr-o privire scurta si ma arunc in ultima lupta de pana in ora 10.00 dimineata – cea a coborarii din metrou.
De obicei scap doar cu cateva sifonaturi ale tonusului si gandirii pozitive pentru dimineata in curs. Dar, lasa, ca ajung eu la birou si totul va deveni o amintire de demult cand voi fi luat intre palme cana mea draga cu cafea – fara ea viata chiar ar fi lipsita de sens!

"Viata nu inseamna sa ai si sa primesti, ci sa fii si sa faci!" - Anonim

Angajament personal

Licentiata in stiinte juridice dar unsa ulterior cu diverse diplome in vanzari si marketing, de multi ani imi tarai existenta in pacat, in postura privilegiata a unui loial soldat inrolat in armata searbada a vanzarilor - tot respectul pentru vanzarea de carte, cultura, informatie si tot ceea ce reprezinta un fel de aerobic pentru minte si tehnica de supravietuire pentru suflet; de asemenea, jos palaria in fata celor care pot sa isi daruiasca vanzarilor cea mai mare parte a vietii lor.
Undeva in pragul crizei de treizeci de ani, constransa sa accept ca, totusi, nu sunt nemuritoare, m-am convocat intr-o sedinta extraordinara si, dupa indelungi deliberari cu propria-mi persoana, am decis impreuna asupra viitorului comun, formuland urmatoarea declaratie de intentie:
“Intrucat nu ne mai permitem luxul de a ne minti singure, hotaram sa nu mai contestam chemarea furibunda a condeiului si juram ACUM si AICI sa ne dedicam trup, suflet si minte nobilei domnii a scriiturii!”
Sigur, nu ar strica daca intre timp am putea sa gasim si un serviciu care sa ne permita indrazneala de a fi noi insine…


Scrisoare de intentie
In randurile ce vor urma veti gasi strecurate printre alte cateva informatii despre mine si unele fragmente din scrisoarea de intentie pe care o trimit acum pentru angajare. Prea sincera si mult prea directa, s-ar putea sa fie chiar unul dintre motivele pentru care pana acum nu m-a contactat nimeni pentru vreun interviu. M-am gandit eu ulterior ca s-ar putea sa risc destul de mult spargand tiparele unor reguli bine statuate in acest domeniu dar, avand in vedere elanul meu de scriitor sinucigas la inceput de drum precum si posturile pentru care aplic acum – unde, printre altele, ti se cere originalitate, talent si personalitate – nu pot sa scriu o banala scrisoare de intentie, unde sa ma laud singura ce geniu nerecunoscut sunt si sa aduc elogii unui post cum cu greu poti intalni pe pamant.Totodata, cred ca ar fi destul de dificil sa ma depasesc la capitolul risc, atata vreme cat, nu cu mult timp in urma, in plina perioada de criza, am decis sa imi dau demisia dintr-un job relativ sigur si decent platit doar pentru simplul fapt ca era in contradictie deplina cu tot ceea ce ma reprezinta.

Cand i-am anuntat pe parinti despre schimbarea pe care urma sa o fac, ingrijorati peste masura de sanatatea unicului lor copil, m-au trimis imediat la medicul de familie, in vederea efectuarii unui control urgent. Diagnosticul a fost rezervat: ma aflam in pragul unei leucemii a sufletului si singura solutie de a ma salva era aceea de a lasa in urma tot si de a lupta cu ultimele puteri pentru propria-mi viata, pentru propriile valori, de a lupta pentru luxul de a avea o personalitate si de a-mi permite sa gandesc liber.
Pentru a intelege mai exact ce m-a adus in starea de "a fi bantuita de propria-mi persoana" (cum frumos se exprima unul dintre scriitorii mei preferati-Martin Page), am sa descriu in cateva cuvinte traseul pe care l-a parcurs viata mea pana acum.

Inca din copilarie am fost preocupata de citit si de scris, lucru observat de toti cei din jurul meu dar considerat o nebunie atunci cand era vorba despre viitorul meu, despre cutezanta de a face o profesie din aceasta si chiar de a ma putea intretine decent din roadele muncii mele.

Astfel, la terminarea Scolii Generale, s-a pus problema alegerii drumului pe care trebuia sa il urmez mai departe. S-a hotarat atunci ca cea mai buna alegere nu poate fi decat Liceul Economic si, mai departe, Facultatea de Contabilitate, atata vreme cat profesia de contabil va fi, cu siguranta, o alegere sigura pentru orice viitor nesigur.

Cea mai frumoasa amintire din tot acel liceu a fost momentul cand am recitat Luceafarul, in intregime, in fata intregii clase, fara nici o greseala. Am reusit sa termin cu medii generale foarte bune, cu o singura exceptie - la contabilitate, unde reuseam, cu sublima gratie, sa iau doar note de sase; in decursul orelor la aceasta disciplina am inceput sa cred ca, totusi, iadul exista si s-ar putea sa fie chiar pe Pamant.

La terminarea liceului, m-am luptat cu toata puterea si am reusit sa schimb cumva directia, inscriindu-ma ulterior la Facultatea de Drept. Pentru ca mi-a placut atat de mult, am ales sa nu lucrez in aceasta perioada si sa ma dedic trup si suflet acestor studii. Pana la acest moment, pot spune ca a fost cea mai frumoasa perioada din viata mea, chiar daca nu aveam deloc bani, pentru ca nu lucram, iar parintii nu prea reuseau sa ma ajute financiar, bursa asigurandu-mi un venit extrem de modest.
Lipsa aceasta mi-a fost suplinita si chiar depasita de toate implinirile si bucuriile pe care mi le-au adus cursurile pe care le-am urmat atunci, concursurile de dezbateri (Debate) si toate sesiunile de comunicari stiintifice (mai ales la Dreptul Mediului) la care am participat precum si cercurile de Drept penal si de Limba Engleza.

Fara nici un fel de experienta profesionala, lipsita de suita necesara de protectori si constransa de dificultati financiare, imediat ce am terminat facultatea a trebuit sa caut un loc de munca si, cel mai simplu si mai repede, am gasit un post in comert - asistent manager. A fost primul pas pe drumul care urma sa ma duca in punctul cel mai indepartat posibil fata de ceea ce ar fi trebuit, de fapt, sa fac.

Ulterior, am fost angajata cu contract de munca pe perioada determinata in cadrul departamentului juridic al unei banci de renume de la noi, dar ca ofiter de arhica electronica. “Pentru ca traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul”, cum bine spune cineva la televizor, nu am putut ramane aici dupa ce a expirat contractul de munca si, a trebuit, din nou, sa ma orientez rapid spre un job, de data aceasta si mai bine platit pentru ca, intre timp, crescusera atat raspunderile cat si costurile mele.

Dat fiind faptul ca cel mai usor de corupt este propria persoana, am acceptat imediat un post in vanzari, ignorand, inca o data, ceea ce imi spunea instinctul.
Experienta a fost foarte buna, cunostintele practice dobandite s-au dovedit ulterior excelente, toate acestea fiind dublate si de absolvirea unor cursuri in acelasi domeniu: Politici de management si marketing, Curs de Director de Vanzari, Master de Marketing si Negociere in Afaceri, impreuna cu multe alte traininguri si, mai ales, cu multe carti din domeniu citite si valorificate corespunzator.
Prima criza de identitate si de constiinta a fost anul trecut cand, dupa doi ani de munca in vanzari, mi s-a oferit un post de Director de Departament - Achizitii si Vanzari IKA. Pretul pe care trebuia sa il platesc pentru un titlu pompos, lung si in limba engleza, intr-o profesie in care ajunsesem printr-un joc al sortii, era mult prea mare: linistea sufleteasca, echilibrul interior si, practic, viata mea in anii ce aveau sa urmeze.

Am refuzat acest post si am inceput sa ma gandesc la schimbarea care trebuia sa aiba loc cat mai repede in viata mea. Din pacate, faptul ca aveam deja experienta in pozitia respectiva a contribuit iar la o decizie neinspirata pentru mine – acceptarea aceluiasi post in vanzari, dar la o alta firma. Din nou, mi s-au oferit bani multi, avantaje si mai multe, promisiunea unui viitor in care mi-as fi putut permite ceea ce nici nu indrazneam sa visez in anii de facultate. Din nou, zeci de ore suplimentare, weekenduri lucrate, toate in paralel cu cursuri si lecturi de specialitate intr-un domeniu in care simteam si constientizam tot mai mult ca nu voi ramane pe termen lung. Toate pana la un punct la care am acceptat realitatea ca adevaratele bucurii vin din a-ti face munca cu pasiune, cu daruire sincera si implicare maxima si ca toate acestea nu pot fi ascunse sub un teanc de extrase ale conturilor din banca – moment la care mi-am dat demisia, mi-am luat bagajul cu toate cunostintele dobandite si experienta acumulata pana atunci, am dat mana cu speranta, perseverenta si pasiunea de a scrie si am plecat pe propriul meu drum.

Nu ma astept sa fie un drum usor dar sunt pregatita pentru a-mi implini destinul – constiinciozitatea, responsabilitatea si implicarea maxima reprezentand date de identificare pe cartea mea de vizita. Intr-o perioada de criza, nu atat economica cat mai cu seama morala, in care constiinta este pentru multi un cuvant dintr-o limba moarta, ma incapatanez sa lupt pentru luxul de avea o personalitate si de a gandi liber, de a avea aspiratii si idealuri si de a trai in propria mea viata, nu in afara ei, Si, daca ar trebui sa formulez acum un obiectiv profesional care, de aceasta data, se impleteste strans cu obiectivele personale, as spune foarte simplu astfel: ”Vreau sa citesc, sa scriu si sa invat cat mai mult si tot atat de firesc, simplu si vital precum respir!”