NEVER SAY NEVER !

De cand ma stiu, am sustinut sus si tare ca niciodata nu mi-a placut marea, ca niciodata nu imi va placea; ca nu imi spune nimic deosebit – ba mai mult de atat, ca am momente in care o urasc de-a dreptul.

Perseverenta cum sunt, am continuat insa ani la rand sa merg la mare macar o data pe sezon pentru a-mi intari aceasta convingere si a demonstra, atat mie cat si celorlalti, ca noi doua avem o relatie foarte clara si fara de surprize – ne uram cu pasiune.
Probabil satula de scancetele mele de copilas imatur si peste masura de alintat, la un moment dat a cedat nervos si, pentru ca nu a reusit sa ma plimbe niciodata prin adancurile ei – neintrand in mare decat la mal si atent supravegheata de insotitori avizati –, la un moment dat mi-a platit cu o moneda pe masura ranchiunii mele: in ultimii ani m-a imbratisat de fiecare data cu o frumoasa si fierbinte atentie, in urma careia ramaneam pentru cel putin doua saptamani la rand cu zeci de bubite, dureri de cap si altele asemenea – alergie la soare (atentie! numai la soarele de la mare).

Anul acesta m-am hotarat sa lamuresc o data pentru totdeauna problemele pe care le avem de impartit.
Momentul a fost cu atat mai prielnic cu cat am reusit sa imi pun in ordine cea mai mare parte a gandurilor, sperantelor, obiectivelor si prioritatilor pentru anii ce vor urma. Nu radeti dar atata vreme cat nu stii ce anume iti doresti de la tine, de la cei din jurul tau si de la viata, nu iti cunosti limitele si nu iti definesti clar asteptarile, atunci este aproape imposibil sa obtii ceea ce vrei!
Ba, culmea, te mai si plangi ca esti nefericit si nedreptatit de viata! Pai, te rog sa ma scuzi cititorule dar cred ca in primul rand ar trebui sa te lamuresti tu ce naiba vrei si abia apoi sa incepi sa te jelesti ce nedreapta este soarta ta!

Si, cum ziceam, m-am hotarat sa merg la mare. Dar nu oricum ci in extrasezon.
Exact, la cate probleme aveam de discutat si cate socoteli de facut, aveam nevoie de liniste si spatiu ca sa ne putem desfasura in voie.

Desi in dimineata plecarii din Bucuresti ceata si amenintarea ploii cam ridicau semne de intrebare asupra libertatii noastre de desfasurare in weekend-ul ce tocmai incepea, totul a fost …deosebit. Acesta este cuvantul care a definit si caracterizat intregul weekend petrecut pe litoralul nostru atat de blamat si huiduit – in primul rand de mine

Am avut fericita ocazie sa ma cazez la un frumos hotel din Eforie Nord, de la a carui terasa am putut admira in voie marea, in toata splendoarea si agitatia ei necontenita.








Am servit pranzul la un restaurant de pe plaja, unul din cele trei deschise in aceasta perioada a anului. O priveliste...deosebita :)

Si, apoi, am plecat spre mare.
Ajungand langa ea, in primele secunde nu am stiut ce sa fac. Plaja aproape pustie imi taia si ultima pornire mai curajoasa, mai bataioasa. Facand, usor si stangaci, un pas si inca unul, m-am apropiat de ea pana cand mirosul sarat si aerul rece m-au imbratisat fara nici un fel de retinere, fara nici un fel de ranchiuna pentru anii in care am strigat sus si tare ca nu o pot suferi, ba chiar ca o urasc de-a dreptul.

Am simtit cum sufletul mi se face mic...mic… m-am aplecat si am vrut sa dau mana cu ea…si atunci, dintr-o data, un val pus pe sotii s-a aruncat spre mine si m-a inconjurat, tragandu-ma spre el.

Eu, care altadata as fi bombanit filozofic si i-as fi adresat repede cateva laude solemne, m-am trezit razand cu pofta, din suflet si am zbughit-o spre mal.
Am stiut in acel moment ca m-a iertat pentru toate nedreptatile mele de peste ani. Ca ea a fost mereu acolo gata sa ma primeasca, gata sa ma asculte, gata sa ma salveze…de mine…
Am simtit cum ochii mi se umezesc…ca sa nu ma fac complet de ras, sustin sus si tare ca de vina erau vantul, aerul rece, agitatia mea si nimic altceva :)

Mi-am luat aparatul si am inceput sa fac poze. Pentru ca vreau sa pastrez cu mine acea clipa de libertate absoluta, de regasire…a ei...si a mea…
Pentru ca in vuietul acela de valuri de octombrie, am gustat o farama de viata adevarata, fara prejudecati, fara limite, fara planuri, fara nimic…doar eu si cu ea…

Am inchis ochii si i-am ascultat sfaturile. Am cazut de acord ca pe viitor sa nu mai lasam pe nimeni si nimic sa stea intre noi doua. Si sa ne revedem cu drag atunci cand lumea toata are alte prioritati si alte treburi aparent mult mai importante. Sa nu mai lasam pe nimeni sa ne spuna ce sa facem, cand sa facem, cum sa facem.
Relatiile adevarate sunt cele simple, fara scenarii, fara regie. Traiesti ceea ce simti, simti ceea ce traiesti – direct, complet, pur si simplu.

Am deschis ochii si am inceput sa merg de-a lungul malului ei. Noua mea prietena m-a insotit tot timpul cat am ramas acolo. Iar cand gandurile incercau sa ma arunce iar in intuneric, ea avea grija sa apara in calea mea, printr-un purtator de cuvant ud si agitat, si sa ma readuca la …viata…

Ce existenta de nisip traim, plina de pietricele si scoici ascutite, peste care marea trece si ia odata cu ea anii ce ne implinesc viata…

Aveam impresia ca ma aflam acolo pentru intaiasi data. Ca un copil in clasa I, care atunci merge pentru prima data la scoala. Peste tot pe unde ma uitam, totul era nou, diferit, DEOSEBIT – strain dar, totusi, familiar. Parca atunci ma trezeam dintr-o coma profunda si ceea ce vedeam parca era si nu era parte din viata mea.

Un pescarus s-a oprit pe digul din zare. Nu am rezistat si i-am facut o poza. Si in acel moment, am simtit cum as fi vrut ca sufletul meu sa fie acolo, langa el…privind in departare, spre noi si noi intalniri…spre noi si noi bucurii…spre necunoscutul misterior si fascinant al vietii noastre…

Dintr-o data si-a luat zborul ducand cu el o particica din mine, din sufletul meu de acum, usurat de raceala si tristetea zilelor de odinioara…l-am lasat sa se rupa din mine si l-am daruit lui, spre a-l darui marii, in largul ei…

M-am aplecat si am cules de pe jos cateva scoici. Le-am spalat in apa rece a marii si le-am strans usor in mana. Am dat la schimb un fir de suflet pentru o farama din mare. Acum pactul noastru este definitiv... secret si definitiv...
M-am intors si m-am uitat cu greu prin razele de soare care asistau in acest timp la tacuta noastra intalnire. Cineva de langa mine imi zambea, am vazut o mana intinsa si ca prin vis am auzit ca trebuie sa mai mergem si acasa

Inainte de a-mi fi luat la revedere de la mare, am mai zabovit putin la un popas, tot pe malul marii, unde am mancat peste si am mai facut niste poze.
Intre timp, cerul se umplea de nori asa ca ne-am indreptat, incet, spre casa. Pe masura ce ne indepartam de mare, locul mirosului sarat era luat de mirosul frunzelor uscate, arse, de toamna care se instaleaza incet dar singur peste tot si toate. Nu ploua dar norii incarcau atmosfera oricum mult prea plina pentru un suflet mult prea gol pentru mult, mult prea mult timp…Pentru un sfarsit de week-end perfect, pe drumul spre casa ritmurile intense si vii ale viorii lui Edwin Marton ne-au tinut companie, undeva la o viteza de aprox. 160 km/ora…adica, tot ceea ce contestam cu vehementa pana cu vreo trei luni in urma…

Zambind, ma simteam, in sfarsit, libera, linistita…acasa...desi, practic, la vreo 200 km de casa…
Din umbra, doua luminite albastre ma asigurau ca totul nu fusese doar un vis frumos, ca totul era cat se poate de real…daca vrei, daca ai curaj, daca alegi sa traiesti…asa cum trebuie, asa cum meriti, asa cum vrei ...

La final de poveste, nu pot decat sa-i multumesc cuiva care acolo, sus, ma iubeste si altcuiva de aici, mai din preajma, pentru acest sfarsit de saptamana deosebit, pentru toata rabdarea si bunatatea cu care m-a asteptat de fiecare data sa ma rup de mal, de valuri si de nisip – doar pentru a merge mai departe - si, pentru ca vorbele sunt de prisos in acest context, nu pot sa afirm decat “Never say never!”.